Sanatate

Cancerul medicilor incapabili

Cosmina Costea

„M-am împrietenit” cu Spitalul pe când aveam doar 4 ani. Mi-a rămas in memorie, momentul când am ajuns în spital, camera în care am stat, medicii și asistentele care m-au îngrijit, anestezia, sala de operație.
Am fost singura care a supraviețuit operației pe cord, din seria aia de copii. Păcălisem moartea pentru prima dată la doar 4 ani.


Acum câțiva ani, am ajuns din nou pe mâna medicilor. M-am trezit dimineața cu dureri crunte în tot abdomenul, care m-au chinuit vreo câteva ore și care nu cedau la nimic, până când am hotărât să chem ambulanța.
După vreo oră, a ajuns și ambulanța. Era doar o asistentă și soferul. Se uitau lung la mine, deși mă vedeau că mă tăvăleam la propriu pe jos. Îi rugam să-mi facă ceva pentru că efectiv erau inerți. Mi-au luat tensiunea, aparatul dădea erori, așa că s-au lăsat păgubași. Apoi, hai să-mi ia și glicemia, dar supriză, nu aveau bandelete, așa că nu mi-au mai luat nici o glicemie. În cele din urmă am ajuns la urgențe, unde am agonizat la propriu pe un pat. Plângeam și le rugam pe asistente să-mi facă ceva, pentru că durerile abdominale persistau și mă arcuiam cu tot corpul, atât de intense erau. Simțeam că mor.

Deranjată de rugămințile mele și de plânsul meu, o doamnă doctor a zbierat la mine:
– Măi fată, ți se pare că stăm? Avem cazuri mai grave ca tine și nu putem face față. Ai răbdare, că îți facem și tie ceva imediat.
– Dar vă rog, puteți mai repede, simt cum mă sfârșesc.

La câteva minute, a venit a asistentă, care mi-a făcut ceva în venă, apoi m-au dus să fac ecografie și alte investigații. La ecograf, profitând de neputința mea, asistentul îmi ridica bluza tot mai sus, deși nu era necesar. Să simți cum cineva vrea să profite de tine sub o alta formă, când tu ești pe altă lume, mi se pare strigător la cer. Atât știu că am putut face, i-am oprit mâna aia cu toată forța pe care o mai aveam, cu ochii inundați de lacrimi l-am privit fix în ochi cu dezgust și i-am mimat pe buze „să-ți fie rușine”. Cert e că în momentele acelea, te simți un nimeni și realizezi că totul se poate termina într-o secundă, că nu e suficient doar să respiri. Din fericire, după un timp, durerile dispăruseră și m-au trimis acasă, cu condiția să merg la un consult ginecologic, dar pe picioarele mele, la un alt spital.


Epuizată după ore nedormite, din cauza durerilor, cu ultimele forțe mi-am făcut un duș, am luat ceva pe mine și am plecat la spital-maternitate, pentru că acolo mă puteau primi în regim de urgență. Am fost însoțită de o prietenă, pentru că singură nu aș fi reușit.
Când mi-a venit rândul, am rămas ușor șocată. Medicul destul de în vârstă, duhnea a alcool. Atuci am crezut că mi s-a părut, dar apoi în timp mi s-a confirmat faptul că nu mi se păruse.

– Ia loc fetițo. Să vedem. Aaaa , păi matale ești gravidă.
– Cum să fiu gravidă? Nu am cum domnu’ doctor, e imposibil.
– Eeee donșoară, așa ziceți toate, dar cu cine rămâneti voi, cu Sf.Duh? În glas i se simțea un soi de dispreț.
– Domnu’ doctor, dar nu am cum, e imposibil
– Ia stai tu acolo cuminte. Stai așa. E ditamai tumora. Ia uite, de 5 cm chiar.
În momentul ăla am simțit cum fugea patul ăla cu mine, mi se învârtea totul în cap. Am crezut că nu aud bine, că mi se pare.
Se uita când la mine, când la monitorul ăla vechi și tăcea.
– Cum tumoră???
– Da dragă, tumoră.
– Domnu’ doctor, dar spuneți-mi mai multe, ce se întamplă. E imposibil să am o tumoră. Si tremuram din toate încheieturile, rugându-mă sa fie doar un coșmar.
– Dragă, nu mai pune atâtea întrebări că mă obosești, te internez și vedem. Hai imbracăte că mai am și alte paciente.
M-a bușit plânsul instantaneu, nu mai vedeam nici să mă îmbrac. Aproape scoasă cu forța din camera aia, m-am dus la prietenea mea pe hol și i-am zis doar atât:
– Dana, o să mor.
– Cum sa mori? Cum să mori mă?
– Am o tumoră pe un ovar.
Dana făcuse ochii mari, mi-a prins mâinile mele reci ca gheața și mă întreba încontinuu:
– Ce, cum tumoră? Cum asa?
– Nici eu nu știu mai multe. Mă va interna.

O noapte de coșmar în care mi se derulase toată viața și parcă totul se blocase în jurul meu. Eram speriată, furioasă, mă șimțeam pe nicăieri. Aveam doar 27 de ani și mai aveam atâtea planuri.
Mi-am anunțat apropiații, toți erau stupefiați, iar eu eram doar în stare de șoc și tremuram incontrolabil. Și cu atât mai mult, din ziua internării eu nu l-am mai văzut pe medicul ăla la ochi. Am stat între 4 pereți, o cameră de spital ca un ospiciu, rece, cu paturi ruginite și lenjerie ruptă, așteptând să vină cineva, oricine să imi spună ce am, ce e de făcut. Nimeni. Veneau asistentele noaptea și-mi făceau injecții intramusculare. Și când întrebam ce-mi fac, îmi ziceau să mă culc. Apoi prin câteva cunoștințe, am ajuns la un alt medic care după un consult amănunțit, îmi zice stupefiat:
– Draga mea, cine ți-a zis că ai tumoră?
Și i-am povestit totul cap coadă.
– Cosmina, imi cer eu scuze pentru medicul ăla, dacă îl pot numi medic, pentru toată perioada asta de agonie.
Am inceput să plâng din nou fără sa mai pot zice ceva.
– Cosmina, nu ai nici o tumoră și ca să fim siguri 100%, o să te mai vadă încă un medic, un coleg de al meu. Ok?
Am dat doar din cap afirmativ și-apoi m-am repezit la medic și l-am luat in brațe. Era parcă eroul meu.
Am stat o săptămâmă în spital, timp în care mă topisem la propriu, eram o epavă, o stafie, un schelet ambulant.


Într-adevăr, după mai multe investigații, s-a dovedit că primisem un diagnostic greșit. Diagnostic care mi-a marcat profund viața, mulți ani mă panicam și de la o simplă zgârietură și m-am condamnat pentru că nu am avut puterea să plec de acolo, să mai cer o părere, să nu accept sa fiu internată și să-l caut până în pânzele albe pe doctorul care nu doar că m-a luat la mișto, dar care mi-a pus și un diagnostic greșit.
Cine îmi va da înapoi toata perioada de depresie, de anxietate, nopțile pierdute, nopțile în care am plâns fără oprire? Cine poate acum să-mi înteleagă uneori stările de panică și agitație?

Adaugați un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.