Jazz-ul are deja o istorie lungă și foarte complicată. Nu cred că are nimeni pretenția de a putea spune toate amănuntele, deși există foarte multe cărți pe tema aceasta. Cu atât mai puțin am eu pretenția de istoric. Prin articolul de față mi-am propus să fac mai degrabă o foarte scurtă trecere în revistă a principalelor stiluri de a cânta jazz.
Toată lumea este de acord că patria jazz-ului este SUA. Dar acest gen muzical își are originile în ritmurile tobelor africane, a traversat oceanul și a ajuns în America odată cu sclavii care munceau pe plantațiile de bumbac.
New Orleans se consideră a fi locul de naștere al jazz-ului, după care acesta s-a răspândit și în celelalte state americane, la început călătorind de-a lungul fluviului Mississippi până la St. Louis și Chicago, unde a și devenit faimos.
Interesantă este originea cuvântului – to jazz = a păcătui, a curvi; jazzbow = curvar.
Imaginează-ți un bordel ieftin din New Orleans de la sfârșitul secolului al XIX-lea… scârțâieli ritmice ale patului, acompaniate de gemete din camera alăturată și de bocăniturile care se auzeau de la etaj, plus niște ”solo-uri” care prevesteau orgasmul și iată cum se naște muzica. Poate exista ceva mai profund de atât? Exact, jazz-ul este cel mai tare.
Mă rog, unii atribuie alte origini cuvântului jazz. Ei susțin că a fost inventat în San Francisco unde nu știu cine își promova muzica ca fiind jazz. Niște pudici. De fapt nici nu contează care este originea adevărată. Mie mi se pare mult mai interesantă prima variantă.
Jazz-ul nu s-a născut dintr-o dată ca un stil de muzică distinct. Este mai degrabă un amalgam de stiluri, printre care putem enumera: Ragtime (muzica de pian cântată prin baruri), Dixieland (muzica country, dar reinterpretată la oraș cu instrumente mai sofisticate), Boogie-Woogie (derivat din blues; sau poate bluesul este derivat din Boogie?).
Încă de la început jazz-ul a evoluat pe două direcții distincte
Negro Spiritual și Gospel
Probabil că negrii de pe plantație se strângeau seara în jurul focului și încercau să re creeze atmosfera tribală din locurile lor de baștină. Numai că stăpânii nu le dădeau voie să danseze (poate ca să nu obosească prea tare și să nu le scadă randamentul la producția de bumbac?) și nici să bată la tobe (poate erau prea zgomotoase?) așa că făceau și ei ce puteau – o muzică înăbușită și tânguită prin care sperau să-și mântuiască sufletul în viața de apoi.
După ce sclavia a fost abolită și negrii au putut să-și construiască propriile lor biserici muzica Gospel a tot evoluat în complexitatea aranjamentului muzical – la bază este o muzică de cor (a capella – din italienește – în stil de capelă), la care s-au adăugat bătăi ritmice din palme, după aceea un pian sau o orgă și încet încet s-a ajuns la orchestre mari. „Oh Happy Day”, înregistrat în 1967 a devenit instantaneu un hit internațional devenind un standard pentru muzica gospel modernă. Dacă și preoții noștri ar cânta gospel în loc să cânte pe nas m-aș duce mult mai des la biserică, poate chiar în fiecare duminică.
Jazz
Cu toate subgenurile ulterioare – o muzică ritmică, dar sincopată… probabil primii artiști care au promovat acest gen nu aveau cine știe ce studii muzicale și se mai împleticeau la citit partituri (asta dacă știau să citească în vreun fel), iar când cântau după ureche poate nu își aminteau exact ce trebuie să facă așa că începeau să improvizeze. Improvizația a devenit o caracteristică a muzicii de jazz.
Ritmul este ceea ce a făcut jazz-ul atât de popular. Da, jazz-ul a fost la început un stil de muzică popular. În anii ’20 era muzica după care se dansa în întreaga America așa cum se dansează astăzi pe ritmuri House.
Adevăratul ”boom” s-a produs în perioada anilor ’20-’30, în special în Chicago – euforie, beție (doar era prohibiție, nu?), mafioți, glamour… cred că toată lumea are o imagine destul de clară pentru că s-au făcut nenumărate ecranizări inspirate de aceea perioadă nebună. Erau străzi întregi cu baruri și cluburi, unul lângă altul, iar muzicienii treceau și ei cu ușurință dintr-un local în altul (în căutare de contracte, să își găsească parteneri cu care să formeze orchestre, să vadă ce face concurența etc). În felul acesta muzicienii de jazz au învățat foarte mult unii de la alții, au preluat idei, iar muzica lor a evoluat rapid de la o muzică de amatori la una foarte elaborată.
Diferite stiluri au apărut în funcție de cluburile în care se cânta. Cluburile mici nu își permiteau să plătească prea mulți muzicieni așa că s-au consacrat formule restrânse, de obicei trio (pian, contrabas, tobe), quartet (pian, contrabas, tobe, saxofon/trompetă). În schimb în cluburile mari își puteau permite orchestre mari (big-band) având în componență de la 25 până la 50 de membri. În general cluburile care își puteau permite un big-band erau cluburile de dans, probabil de aceea specific big-band-urilor este genul Swing (legănat) – cu un ritm mai alert și Sweet (dulceag) – ceva mai lent, mai lasciv, bun pentru ”vrăjeală”.
Stilul Scat – artistul improvizează cu propria voce ca și când ar cânta la un instrument muzical. Nu știu sigur dacă este adevărat, dar se spune că totul a început de la Louis Armstrong. Ai auzit de el, nu? Nu Neil Armstrong care a fost primul om care a ajuns pe Lună și nici Lance Armstrong ciclistul, ci Louis Armstrong trompetistul. Louis avea concert într-o seară, dar și-a uitat acasă instrumentul. Trebuia să cânte, dar nu avea cu ce așa că a improvizat. A cântat cu vocea ceea ce ar fi trebuit să cânte cu trompeta. Vocea aia a lui gâjâită (se pare că avea o problemă la gât) l-a făcut celebru peste noapte.
Petrecerea s-a terminat brusc atunci când a început criza economică (great depression 1929-1932) continuată la scurt timp de cel de-al II-lea război mondial. Multe cluburi s-au închis, mulți artiști au rămas fără job-uri. Majoritatea big-band-urilor au dispărut pentru că erau prea costisitoare. 3 orchestre mari au reușit să-și creeze un brand suficient de puternic încât să reziste probei timpului: Duke Elington, Count Basie și Glenn Miller.
Fiecare orchestră avea propria semnătură – o melodie pe care o cântau în deschiderea fiecărui concert. De exemplu, când auzeai ”In a mellow tone” (într-un ton mai relaxat) știai că e vorba despre orchestra Count Basie. Spun ”auzeai” pentru că pe vremea aceea nu exista televiziune ci doar radio.
O altă particularitate a vremurilor – trenul era principalul mijloc de transport. Și muzicienii aflați în turneu petreceau mult timp prin trenuri. Așa că nu e de mirare că multe melodii au fost inspirate de trenuri, mai ales că acel ritm legănat al trenurilor se potrivea de minune cu swing-ul.
După război a urmat o perioadă lungă de boom economic, cluburile au înflorit și ele, iar în cluburi ce să se cânte? Jazz, bineînțeles, că doar nu o să se cânte Mozart. Dar au apărut și consumatori mai rafinați, care doreau și altceva decât muzică swing. Și generația de artiști de jazz se schimbase – tinerii artiști aveau studii muzicale serioase și își doreau și ei să cânte ceva mai sofisticat, să-și împingă limitele. BeBop este stilul care s-a cântat în anii ’50 și în această perioadă s-au născut legendele – Charlie Parker, John Coltraine, Miles Davis, Dizzie Gillespie, Oscar Peterson, Thelonious Monk asta ca să menționez doar câțiva dintre cei mai reprezentativi artiști.
Ți-a plăcut melodia de mai sus? Este o piesă superbă doar că îți trebuie ceva antrenament ca să o poți aprecia la adevărata ei valoare. Se spune că BeBop a omorât jazz-ul. So what? Nu l-a omorât de tot doar că jazz-ul a suferit o schimbare destul de abruptă de direcție – de la muzica sofisticată, dar accesibilă marelui public la muzica ultrasofisticată ce se adresa elitelor.
Au înnebunit cu toții? Nu, doar au vrut să experimenteze, să împingă muzica spre teritorii noi, de nimeni bănuite. După un timp, după ce și-au satisfăcut setea de explorare, s-au mai liniștit. Exact așa s-a și numit ceea ce a urmat – Cool. Cel mai bine merge cu un cognac înainte și o țigară după.
Jazz = America? Da, dar nu și in anii ’60 pentru că atunci jazz-ul s-a mutat în Brazilia, la Rio de Janeiro pe muntele Corcovado sau pe plaja Ipanema. Antonio Carlos Jobim si Juao Gilberto au făcut cunoscut lumii întregi stilul Bossa Nova și cât de frumoasă este muzica latino-americană.
Anii ’80 au adus din nou schimbări majore în lumea jazz-ului. Dacă în anii ’30 jazz-ul domina lumea muzicală, acum pop-rockul era la putere. Electronica și-a făcut simțită influența și în felul în care se făcea muzica. Pianul a fost înlocuit de sintetizator, contrabasul de chitara bass… dacă există pop-rock de ce să nu existe și jazz-rock? Și dacă tot e vorba de alăturare ce nume mai potrivit se putea găsi pentru acest stil decât Fusion?
Jazz-ul este frumos și pentru că oamenii care fac această muzică nu îmbătrânesc niciodată. Același Miles Davis care în anii ’50 cânta Bebop, în anii ’60 cânta Cool s-a reinventat din nou și a început să experimenteze Fusion. Pe lângă el s-a făcut cunoscută o generație nouă de artiști și probabil că numele cel mai reprezentativ al acestei perioade este Chick Corea.
Dacă fuziunea dintre jazz și rock a fost un experiment de succes de ce să nu se mixeze și cu altceva? Cu ce anume? Artiștii au căutat influențe din muzica etno, fiecare de prin țara sa de origine – așa a apărut afro-jazz, latin-jazz etc. Toată această fuziune planetară s-a numit, bineînțeles, World Fusion.
Ca și în muzica clasică și în jazz există tendința de a îmbina noul cu vechiul, luând astfel naștere curente precum NeoBop, NeoClassical, Modern Creative, NewBossa. Se reiau teme clasice (devenite teme standard în jazz) folosindu-se instrumente electronice și sonorități moderne. În același timp artiști care au experimentat muzica electronică se întorc la origine, la instrumentele clasice… cred că în ziua de azi nu se mai poate vorbi de un anume stil de jazz ci mai degrabă de un anume stil al unui anume muzician. Singurul stil ușor identificabil ar fi Acid Jazz – jazz făcut de DJ.
Dar aș dori să închei cu veșnic tânărul și nemuritorul Al Jarreau…
[…] În SUA, adevăratul ”boom” s-a produs în perioada anilor ’20-’30, în special în Chicago – euforie, beție (doar era prohibiție, nu?), mafioți, glamour… cred că toată lumea are o imagine destul de clară pentru că s-au făcut nenumărate ecranizări inspirate de aceea perioadă nebună. Erau străzi întregi cu baruri și cluburi, unul lângă altul, iar muzicienii treceau și ei cu ușurință dintr-un local în altul (în căutare de contracte, să își găsească parteneri cu care să formeze orchestre, să vadă ce face concurența etc). În felul acesta muzicienii de jazz au învățat foarte mult unii de la alții, au preluat idei, iar muzica lor a evoluat rapid de la o muzică de amatori la una foarte elaborată, scrie Radu Roșulescu pe blogul stelianmuscalu.ro. […]