În acest moment, marea problemă a României este dată de decalajele uriașe între mediul urban și cel rural, decalaje care s-au adâncit în ultimii 30 de ani. România este un stat format din cel puțin două țări, cea de la oraș și cea de la sat. Din păcate, acestea sunt discrepanțe specifice secolului XIX. Organizarea politică, migrația oamenilor cumulate de prea multe ori cu incompetența autorităților locale au dus la o fragmentare a economiei.
Provocarea cea mai mare acum o reprezintă găsirea soluțiilor pentru reducerea acestor decalaje.
Conform unui studiu demarat de Lidl și Ambasada Sustenabilității, denumit România cu un singur chip, care continuă proiectul 100 de români, diferențele semnificative se manifestă, în mod special, la nivelul celor trei domenii extrem de importante pentru populația țării noastre:
Nivelul de trai și accesul populației la resurse și servicii de bază.
45,5% din populația care trăiește în mediul rural se află în risc de sărăcie și excluziune socială, proporția pentru mediul urban fiind de 18,6% din totalul populației. Totodată, 64,72% din locuințele din mediul rural nu sunt conectate la sistemul public de alimentare cu apă, în timp ce 90,1% din populația de la sate nu are acces la sistemul public de canalizare (față de 1,3% din locuințele din mediul urban și 10,5% din populația de la orașe); astfel, 53,1% din gospodăriile din mediul rural nu au grup sanitar în interiorul locuinței, iar 50,1% nu au baie sau duș (față de 5,5%, respectiv 5,4% în mediul urban).
Accesul la educație de calitate.
România are una din cele mai mari rate de abandon școlar din Uniunea Europeană, cea din mediul rural fiind în unele cazuri dublă față de cea a elevilor din mediul urban.
Cu doar 17,12 lei în mediul urban și 4,96 lei în mediul rural cheltuiți lunar de o familie pentru educație, este nevoie de intervenții majore pentru reducerea abandonului școlar, îmbunătățirea procesului educațional, dezvoltarea învățământului dual și pregătirea tinerilor pentru piața muncii.
25,8% din elevii din mediul urban și 42,23% din elevii din mediul rural nu promovează examenul de Bacalaureat. În același timp, 13,71% din elevii din mediul urban și 35,26% din elevii din mediul rural nu promovează examenul de Evaluare Națională (și cifrele au crescut la 15% în mediul urban și 38% în mediul rural pentru sesiunea de examene desfășurată în 2020). Toate acestea au loc într-o țară în care 7% din școlile din mediul urban și 38% din școlile din mediul rural, au grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și canalizare.
Îmbunătățirea accesului la servicii medicale.
Există un medic la fiecare 191 de persoane care locuiesc în mediul urban, în timp ce în mediul rural proporția este de 1 la 1.581 de persoane. Situația nu este îmbucurătoare nici când vorbim despre sănătatea dentară, cu 1 medic stomatolog la fiecare 728 de locuitori din mediul urban și 1 medic stomatolog la fiecare 4.445 de locuitori din mediul rural.
Decalajul urban – rural este reflectat și de numărul copiilor născuți de mame minore, 67,73% din totalul cazurilor fiind înregistrate în mediul rural și 32,27% în mediul urban. De asemenea, 60,85% din totalul abandonurilor în maternități sunt înregistrate în mediul rural.
În plus, decalaje îngrijorătoare sunt și în sectorul economic.
Veniturile în mediul rural sunt aproape la jumătate față de cel al locuitorilor de la oraș.
2211,22 lei este venitul mediu al unui locuitor din mediul urban comparativ cu 1403,62 de lei venitul mediu la sat. Nici în privința venitului pe gospodărie nu stăm mai bine. În timp ce la oraș venitul acesteia se ridică la 5302,72 de lei în rural cu greu se atinge 3557,58 de lei.
Tocmai din această cauză riscul de sărăcie extremă și excluziune socială în mediul rural este uriaș 48,3% comparativ cu 34,4% la oraș.
Lipsa banilor se vede și în motorizarea celor doua zone de dezvoltare. La sat doar 34,4% din populatie deține un autoturism însă cei mai mulți 52,9% au o bicicletă. De cealaltă parte la oraș procentele sunt inverse. 48,3% din populația urbana deține un autoturim în timp ce doar 29,9% au o bicicletă.
Uitându-ne la aceste procente îl putem parafraza pe guvernatorul Mugur Isărescu. El spunea ca Bucureştiul poate intra în zona euro, numai că o dată cu el trebuie să intre şi moldovenii din Vășcăuți. Şi acolo e buba… la Vășcăuți de Suceava… sau la Udați-Mânzu de Buzău. Că … oamenii de acolo nu au lei, darămite să ajungă la euro.
La Vaslui, PIB-ul pe cap de locuitor e de câteva ori mai mic decât în București. Problema este că discrepanțele acestea uriașe nu sunt doar între urban și rural, sau doar între regiuni, ele apar chiar și în interiorul regiunilor. Într-un oraş din vest se trăieşte bine şi la câţiva kilometri economia e în letargie totală.
România cu un singur chip
În toată Europa sunt discrepanţe între regiuni… Însă la noi se cască nişte canioane fără fund.
Scăparea din aceste decalaje care înghit Romania ca un hău ar fi politicile de coeziune ale Uniunii Europene. Fondurile structurale funcționează practic ca o schemă masivă de redistribuire a avuției. Din păcate, adesea, banii nu ajung în zonele cele mai sărace. Pentru 2014-2020, politica de coeziune a avut un buget de 350 de miliarde de euro pentru toată Uniunea, bani care au fost distribuiţi însa pe regiuni privite ca bloc omogen, când de fapt disparităţile uriaşe sunt de multe ori în interiorul regiunilor. Ca pondere în PIB, fiecare dintre cele 7 regiuni de dezvoltare din România aduce cam 10% din PIB-ul național, și Bucureștiul aduce restul. De la acest nivel, dezvoltarea economică pare aproape uniformă în provincie, doar că, de fapt, în interiorul regiunilor adesea cel mai puternic județ e de 5 ori mai bogat decât cel mai slab. Iar fondurile europene trimise pe toată regiunea au șanse mari să ajungă la Iași, și nu la Vaslui, la Brașov și nu la Covasna, în adevăratele centre ale sărăciei.
Se pot face pași uriași în această direcție, pentru o dezvoltare sustenabilă, este nevoie doar de voință. România are nevoie de un singur chip pentru o dezvoltare durabilă.