Istanbulul e un oraș cât o țară. Sau mai multe. E un oraș în care, în timpul zilei, încape toată populația României. 20 de milioane ziua și vreo 15 milioane seara. Diferenta e dată de cei care vin și pleacă zilnic de la muncă. Nici nu e de mirare că principala autostradă care taie orașul e arhiplină la orice oră. Acolo îi vezi pentru prima oară. Cei mai mulți vând apă sau covrigi.
Fac slalom printre mașini și sunt mereu pe fugă. Polișiștii fac razii pe motociclete și îi prind destul de des. Dar nu prea au ce să le facă. Cel mult să le confiște bățul cu covrigi sau plasa cu gheață. E greu să duci un sirian la secție, pe motocicletă, de pe autostradă, la 10-15 kilometri depărtare de centru.
O jumătate de milion de sirieni la o populație stabilă de 15 milioane nu înseamnă nimic. E ca o cană într-un butoi. Dar impactul pe care îl au în oraș face ca mass media din toată lumea să vorbească despre ei.
Turcia a fost statul care a întins cel mai mult și cel mai des mâna refugiaților din Alep, Homs și celelalte localități din nordul Siriei.
Au început să fugă din calea obuzelor încă de acum patru ani, când a pornit războiul. Mai nou, fug, desculți din calea celor care sunt mai mareu pe prima pagină a ziarelor terorii: ISIS. În fiecare săptămână, 8.000 de sirieni trec granița cu Turcia și se opresc la Suruc. Acolo sunt 12 tabere în care găsesc adăpost. Stau câteva săptămâni, iar apoi iau drumul Istanbulului, Ankarei sau altor orașe mari din Turcia.
În patru ani, aproape patru milioane au plecat din calea războiului. Două milioane și jumătate au căutat speranța în Turcia.
Sirienii din orașul de pe Bosfor se împart în trei categorii. Cei care se zbat să prindă ziua de mâine și care sunt cei mai mulți, cei care au găsit un loc de muncă și își permit o chirie decentă și cei 10% care pot spune că au început cu adevărat o nouă viață.
Din păcate, majoritatea sunt sirienii care nu au o educație nici măcar medie și nici pregătire profesională. De aceea, tot ceea ce primesc e acea liră pentru covrigul sau sticla de apă vândută. Familii întregi formate din 6-7, uneori chiar și 10-12 persoane și-au găsit adăpost în Tarlabasi sau Balat, cartierele nu foarte renumite din Istanbul. Locuiesc în clădiri abandonate, în camere de 4-5 metri pătrați. Unii vând apă, alții cerșesc. Sunt peste tot în piața Taksim, în plin centru orașului. Nici nu e de mirare. Strada Istiklal, un fel de Lipsacani de pe vremuri, e traversată zilnic de două milioane de oameni. Imaginați-vă tot Bucureștiul pe o singură stradă de nici un kilometru lungime. Seara, cei mai nefericiți dorm pe trotuar, unul peste altul, chiar în gura șaormeriilor. Tot din această categorie fac parte și cei care au găsit un post de măturător, femeie de serviciu sau angajat în depozite la cărat marfă.
La prima vedere ei dau imaginea sirienilor în Istanbul. Poate și de aceea turcii îi văd cu ochi nu tocmai buni. Nu îi alungă, îi acceptă, dar nici nu sunt foarte încântați.
Sirienii care sunt, însă, de mai mult de un an și supraviețuiesc în toată această perioadă „de probă” încep să își găsească locuri mai bune de muncă, case mai bune în care să locuiască și un statut mai bun în societate. Din fire, sunt un popor muncitor, responsabil și, mai nou, îndârjit de război. Dornic să iasă din calvar și să ducă un trai mai bun, chiar și departe de casă.
În Istanbul găsești sirieni patroni de șaormerii, de cafenele, agenți de vânzări sau muncitori în construcții. Muncesc cot la cot cu turcii, chiar dacă pentru aceeași munca sunt plătiți mai puțin. E felul turcilor de a spune „sunteți în țara noastră, respectați regulile noastre”.
Si tot pe spinarea refugiaților, turcii au ridicat prețul chiriilor. Pentru o cameră în care încap până la 12 persoane, în Tarlabasi, un turc cere 150-170 de euro, iar pentru o locuinta de ” numai” sase oameni, in Balat, cere 400-500 de euro. Înainte, spun sirienii, chiriile erau la jumătate.
Istanbulul e un oraș pe două continente, cel mai mare din partea noastră de lume. Așa că e relativ ușor de apreciat ce oportunități oferă. Un furnicar în permanență dezvoltare. Iar asta înseamnă bani și afaceri. Și loc pentru refugiații care aveau un anume standard în Siria.
E drept, salarii de 1000-1500 de dolari sunt greu accesibile pentru ei, dar oameni precum Abdullah Sabbagh, un tânăr de 36 de ani din Alep, au reușit să se impună. A fost manager pe zona cargo al Egiptian Airlines în aeroportul din orașul natal, a fugit în Istanbul, a lucrat ca agent de vânzări, apoi a dovedit că în jumătate de an poate învăța turca, așa că a fost promovat ca director de vânzări. El însuși spune că sirienii trebuie să pună mâna pe carte, să învețe limba noii lor țări de adopție, una complet diferita de a lor, și să se integreze cât mai repede. Altfel, vor fi doar niște oameni fugiți dintr-un infern al bombelor și rătăciți în altul al inadaptabilității sociale.
O jumătate de milion de sirieni locuiesc în Istanbul. Doar 10 la sută dintre ei pot spune însă că trăiesc în orașul de pe două continente.