Reducerea CAS-ului aprobată de Senat, o măsură bună care mă sperie

A apărut ieri o ştire, ce-i drept pe seară, care s-a strecurat cumva neobservată în peisajul media românesc. Este vorba despre modificarea CAS-ului în sensul reducerii lui cu 3 puncte la angajat şi două puncte la angajator. Este una dintre deciziile parţial bune pentru economie. Reducerea la angajat este discutabilă în condiţiile în care vorbim deja de o creştere a salariului minim care s-a văzut într-o majorare a consumului nu neapărat foarte sănătoasă. Aş lăsa banii angajatorului care poate înfiinţa noi locuri de muncă prin dezvoltarea unor noi investiţii cu banii rămaşi. Dar ăsta este un subiect pe marginea căruia putem discuta mult şi bine. Pe altceva aş vrea eu să pun acum accentul.

Probabil că decizia a fost luată ca să fie trecută pe răboj în războiul declaraţiilor din această toamnă electorală. Momentan proiectul a fost aprobat în Senat, însă Camera Deputaţilor este forul decizional. Nu-mi fac mari probleme legate de votul deputaţilor, aşa cum spuneam dorinţa de a se bate cu pumnul în piept că fac şi altceva în afara apărării penalilor din Parlament, îi va determina să dea vot final pe acest proiect de lege chiar dacă nu înţeleg foarte bine care-i sunt implicaţiile. Şi am să vă explic imediat de ce fac această afirmaţie.

Proiectul în discuţie a fost iniţiat de senatorii PSD şi ceea ce este foarte interesant, a fost aprobat în ciuda raportului negativ pe care l-a primit în comisia de specialitate. Partea proastă este că parlamentarii vor intra în curând în vacanţă aşa că este foarte puţin probabil să vedem un vot final pe acest subiect. Acum dacă e să gândesc mai conspiraţionist nu pot să nu iau în calcul că o dezbatere pe acest subiect cât mai aproape de data alegerilor din toamnă este cu atât mai bună pentru voturile pe care parlamentarii trebuie să le culeagă la finalul anului.

Aşa cum spuneam proiectul aduce o serie de modificări legate de contribuţiile de asigurări sociale evident în funcţie de condiţiile de muncă. Reducerea se aplică de la 10,5% la 7,5% pentru contribuția individuală și de la 20,8% la 18,8 pentru contributia angajatorului. În timp ce pentru condiții speciale de muncă, de la 10,5% la 7,5% pentru contribuția individuală și de la 25,8% la 23,8%  pentru contribuția angajatorului.

În acest moment feedback-ul primit de la Guvern nu este unul foarte bun, având în vedere că o astfel de măsură vine însoţită de o serie de cheltuieli care în lumina relaxării fiscale aprobate în 2015 şi intrate în vigoare în acest an, în paralel cu presiunea salarilor în creştere, pun o presiune uriaşă pe bugetul de stat. Executivul susţine că prin această măsură deficitul bugetar ar crește doar în acest an, în urma unei posibilie aplicări pentru doar 6 luni, cu 3,5 miliarde de lei, iar anul viitor ar fi înregistrat un impact negativ de 7,7 miliarde de lei. Deficitul ar urma să crească în continuare, cu 8,4 miliarde de lei în 2018 și cu 9,1 miliarde de lei în 2019.

Ceea ce tot încerc să spun eu pe aici este că măsurile de relaxare fiscală trebuie luate cu cap. Şi asta din păcate nu se prea întâmplă la noi. Deciziile din economie se iau parcă lovindu-ne cu stângul în dreptul. Şi pentru ilustrarea acestei idei probabil că cel mai bine ar fi să ne uităm către ultima reducere a CAS-ului cu 5 puncte procentuale la angajator. Efectul a fost unul limitat. Ba mai mult foarte multe companii în loc să se bucure de acea reducere au ajuns chiar să plătească mai mult la stat din cauza, necorelării măsurilor fiscale din această ţară.

În România există în acest moment 1,3 milioane de contracte de muncă pe salariu minim. Prin urmare companiile care deţin astfel de contracte sunt supuse unor presiuni uriaşe atunci când este majorat, din pix, salariul minim pe economie. După reducerea CAS-ului, în octombrie 2014, la doar câteva luni, în ianuarie 2015, s-a majorat salariul minim pe economie de la 900 de lei la 975 de lei. Tradus în costurile pentru companii asta a însemnat un plus de 46 de lei pe lună pentru fiecare angajat plătit cu minimul pe economie. Un calcul aritmetic simplu arată că reducerea CAS-ului în paralel cu creşterea salariului minim a însemnat un cost pentru angajator de 3 lei în plus pentru fiecare angajat.

Practic, la 3 luni de la relaxarea fiscală, pentru aceşti salariaţi, companiile nu au avut de plătit mai puţin la stat, ci chiar cu 3 lei în plus faţă de luna septembrie când CAS-ul era mai mare şi salariul minim de 900 de lei. Prin urmare reducerea CAS-ului cu cinci puncte care a avut loc în toamnă s-a simţit doar la vârful economiei. In sectoare precum it-ul sau industria petrolului, relaxarea fiscală chiar a lăsat companiile cu ceva mai mulţi bani, în rest măsura a fost egală cu zero deşi efortul bugetar a fost uriaş.

De asta îmi este teamă că am putea asista în continuare la o alergare cu şireturile legate de la stângul la dreptul. Pentru că nu există o viziune clară dincolo de linia de demarcaţie a perioadelor electorale. Fără o viziune coerentă riscăm uriaş ca o măsură bună, de reducere a fiscalităţii pe muncă, cerută de oamenii de afaceri, să ne ducă la colaps. Guvernul trebuie să pună ceva în loc altfel de unde iei şi nu mai pui se cheamă gaură în buget. Şi cum din banii aceştia înseamnă înclusiv fonduri pentru sistemul de pensii, acolo unde avem un deficit de 4 miliarde de euro, un minus poate atrage un dezastru prematur al primului pilon de pensii.