Observ în ultima perioadă o grabă, total nejustificată, mai ales din partea clasei politice, de aderare la moneda unică europeană. Cred că foarte puţini dintre politicieni ştiu exact ce presupune acest lucru dincolo de bacnotele pe care le vor avea în portofel.
Ieri am auzit cred pentru prima dată de la un premier post decembrist, idei legate de planuri şi strategii pe termen lung legate de trecerea la euro.
„Noi am anuntat in urma cu o luna ca vrem sa lucram dincolo de implementarea programului de guvernare, vrem sa lucram pe o viziune de dezvoltare economica pe termen mediu si lung, o sa avem discutii si cu partidele politice parlamentare, am vrea sa ajungem la ceva ce poate sa fie asumat la nivel national, fara sa avem pretentia ca noi o sa facem totul, dar cel putin sa lansam discutia” – Dacian Cioloş, prim ministru
Despre asta trebuie să fie vorba, despre strategii de dezvoltare pe termen lung, chiar dacă ele nu-şi vor face efectul neapărat în timpul unui mandat. Ăsta-i avantajul guvernului de tehnocraţi, se uită mai puţin la ciclurile electorale şi mai mult la eficienţa economică a deciziilor luare în Executiv.
Adoptarea euro nu ar trebui să fie un scop în sine. Mai degrabă ar trebui să fie ultima măsură implementată dintr-un program amplu de reducere a decalajelor economice. Altfel se repetă experiențe neplăcute.
Portugalia a intrat nepregătită în zona euro pe un fond favorabil, într-o perioadă de creștere economică susținută. Când lucrurile au mers prost în lumea financiară, în Portugalia au ajuns să meargă dezastruos. A trebuit să primească asistență financiară și să treaca printr-o ajustare dureroasă.
Termenul vehiculat până acum, 2019, este mult prea ambiţios. Criteriile tehnice sunt acum bune, România poate să intre în zona euro, doar că noi ca economie şi ca societate nu suntem pregătiţi. O intrare fără toate temele făcute poate fi un dezastru.
Cel puţin la nivel teoretic criterile tehnice de convergenţă legate de evoluția cursului, de dobânzi, datorie, deficit și inflație sunt în grafic și România ar putea intra în mecanismul ratelor de schimb, anticamera obligatorie de doi ani înainte de a adopta moneda comună.
Dar dacă trecem de această fază şi mergem spre criteriile reale de convergenţă o să vedem că avem o problemă, şi încă una mare. România este o ţară care merge în două viteze, şi dacă Bucureştiul şi câteva judeţe ca Timiş sau Cluj sunt pregătite de aderare la zona euro, judeţele din Moldova au încă probleme foarte mari.
În acest moment economia nu este capabilă să suporte intrarea într-un sistem competitiv. Nu într-o ţară în care salariul minim pe economie este crescut din pix şi nu pe criterii economice.
Dincolo de acest aspect sunt reglajele fine pe care BNR-ul le mai poate face în economie prin pârghia denumită curs valutar. Odată ce trecem la euro în momentul în care apar dezechilibre nu se mai poate devaloriza moneda pentru că politica monetară se mută la Frankfurt, la Banca Centrală Europeană, și de acolo nu se vede că la Fierbinţi, vorba guvernatorului BNR, sunt probleme.
În acele momente singurele pârghii care rămân sunt cele fiscale. Numai că Guvernele politice se vor ferii să le folosească de teama pierderii voturilor.
Ca să tragem o concluzie, în adâncurile sale economia românească nu este pregătită pentru acest pas extrem de important.
Tocmai de aceea ca să nu suferim şocuri trebuie mai întâi să ne punem pe picioare şi abia pe urmă să începem să visăm frumos. Ce înseamnă asta? Productivitate mare, competitivitate la export, adică dezvoltare.
„E puțin probabil ca zona euro să primească un stat candidat având un produs intern brut pe cap de locuitor mai mic, fiindcă n-ar face decât să invite probleme atât pentru zona euro cât și pentru statul respectiv. Se pune problema în cât timp ar putea România să ajungă la 63% din media Uniunii Europene. De la 55% la 63% ne-ar trebui șapte ani. Îndeplinim astăzi toate cele cinci criterii de la nominale. Există o așteptare din partea publicului – mediul de afaceri, presă, sindicate – care ar vrea să vadă deficite mai mari, să se rezolve problemele prin creșterea deficitelor. Pe cât de greu se câștigă aceste echilibre macroeconomice, pe atât de ușor se pot pierde” – Valentin Lazea, economist-șef BNR.
Şi probabil vă întrebaţi ce se întâmplă dacă intrăm nepregătiţi, Păi să aruncăm o privire spre Portugalia, un exemplu elocvent la acest capitol. Deşi avea o creştere economică suţinută, Portugalia a avut probleme. Când lucrurile au mers prost în lumea financiară, în Portugalia au ajuns să meargă dezastruos. A trebuit să primească asistență financiară și să treaca printr-o ajustare dureroasă. Ceea ce arată că îndeplinea criteriile de convergenţă tehnice dar nu şi pe cele reale.
Un alt exemplu negativ care ar putea să vină în minte este cel al Greciei. Deşi aici vorbim despre un caz particular. Atena nu îndeplinea nici măcare criteriile tehnice. Însă prin măsluirea datelor statistice grecii au trecut la euro. Ce s-a întâmplat după asta am văzut cvu cu toţii în ultimii ani, apogeul fiind atins chiar în această vară când toată lumea vedea Grecia în afara zonei Euro.