A sosit momentul să mai vorbim un pic şi despre perspectivele economice, mai ales în condiţiile în care la orizont nimic nu este clar.
Trecem prin momente de transformări geopolitice şi economice profunde. Lumea în care trăim azi nu mai este ca cea de ieri. Tocmai de aceea vechile formule de calcul ale viitorului economic îndrăznesc să spun că nu mai sunt valabile. Pieţele sunt speriate iar liderii lumii s-au tranformat în sperietori.
De la preşedintele turc Recep Erdogan până la cel american Donald Trump, trecând prin Bulgaria şi Moldova, vedem cum lumea se schimbă. Brexitul englez fiind parcă declanşatorul acestei nebunii generalizate.
Se discută inclusiv despre faptul că această parte de lume, Europa de S-E, va fi dată de americani la schimb, Rusiei, în locul unui inamic comun ruso-american, China. Pentru frânarea avântului pe care l-au luat chinezii, avânt care azi încurcă socotelile americanilor, Trump ar putea să lege o prietenie cu Putin. Şi cum brânza e pe bani… americanii ar putea să plătească din nou, cu o influenţă sporită acordată ruşilor în această parte de lume. Dacă scenariul se confirmă istoria se va rescire. Pentru că da lumea se schimbă!
Să revenim puţin la datele economice interne. Economia dă semne de oboseală profundă. A crescut pe steroizi, iar acum nu-şi mai fac nici ăia efectul. Consumul care a tras după el toată economia încetineşte, ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Partea proastă e că nu prea avem ce pune în loc. Investiţiile care ar fi trebuit să mişte economia au fost văduvite ani la rând. De câte ori bugetul rămânea fără bani erau sacrificate proiectele de viitor pentru satisfacerea nevoilor prezente. Partea cea mai proastă e că nu s-a învăţat nimic din lecţia asta şi în continuare investiţiile sunt cele mai văduvite. Fondurile europene se blochează ba de birocraţie ba din incompetenţă, cert este că banii care ar trebui să intre în ţară stau în contutile de la Bruxelles pentru că noi nu suntem în stare să-i atragem.
Industria merge, încet dar merge. Din păcate nu este suficient de dezvoltată ca să suţină consumul, care a fost satisfăcut mai ales din exporturi ceea ce a căscat şi un deficit comercial măricel. Industria este una învechită de multe ori energofagă şi prin urmare ineficientă. M-aş uita spre complexele energetice. În zona auto, cea care mai mişcă pe aici, avem o dezvoltare mai ales datorită unei mâini de lucru încă foarte ieftine. Aşadar avem produse cu valoare adăugată destul de mică. Altfel ar fi stat situaţia dacă acea fabrică Mercedes despre care se tot vorbeşte s-ar fi făcut în România. Sau dacă fabrica de motoare Daimler nu ar fi ales Polonia. Însă investiţiile acelea la care s-a renunţat şi care ar fi putut să creeze o infrastructură specifică acestei industrii îşi spun acum cuvântul. Adică am preferat să plătim cash ajutorul minim garantat şi pensii speciale parlamentarilor decât să facem şosele pe care să fie transportate marfa unor fabrici private.
IT-ul este şi el destul de volatil, se dezvoltă aici datorită salariilor mici comparativ cu alte pieţe, dar dacă mâine apar ţări cu o ofertă mai bună cu siguranţă că multe afaceri vor migra. Iar şcoala românească este departe de a ne oferi o soluţie reformatoare. Din şcoală azi ies elevi fără nicio pregătire compatibilă cu cerinţele economiei. Şcolile profesionale lipsesc cu desăvârşire, cu excepţia celor înfinţate chiar de unele fabrici, iar facultăţile scot oameni cu diplome care au nevoie de ani buni ca să înveţe ce se întâmplă în economia reală, pentru că în şcoală nu se predă aşa ceva.
În cadrul acestui tablou, destul de sumbru, apar propunerile parlamentarilor. Creşteri de salarii, de indemnizaţii, de pensii în paralel cu tăierile de taxe. O să spuneţi probabil că nu există om din lumea asta care să nu vrea mai mulţi bani şi taxe mai mici. Am să vă invit în Elveţia acolo unde oamenii au votat în referendumuri interzicerea creşterii salariului minim sau au renunţat la scăderi de taxe tot în urma unui referendum. Pentru că asta înseamnă cultură financiară. Elveţienii au ştiut că un salariu mai mare în paralel cu scăderea unei taxe le va duce ţara în colaps şi în felul acesta îşi vor pierde calitatea vieţii.
La noi parlamentarii vor o creştere a cheltuielilor venite din salarii, pensii şi alte contribuţii de peste 10 miliarde de lei în condiţiile în care doar reducerile fiscale incluse în codul fiscal prevăzute să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2017 sunt de vreo 7 miliarde de lei. Per total, efortul bugetar se ridică aşadar la 17 miliarde de lei. Adică vreo 4 miliarde de euro… să calculăm cam câţi km de autostradă s-ar fi putut face cu aceşti bani?
Dacă vreţi o comparaţie ceva mai plastică, economia României tuşeşte, dă semne clare de boală, numai că parlamentarii o trimit acum pe afară la -3 grade să le aducă nişte voturi. Despre rezultatul final ştim cu toţii.