Jurnalul unui publicitar visător. Un articol de Elena Ivănescu (II)

Știți vorba aia care spune că așa cum începi așa vei termina? Că de o decizie bună luată la momentul oportun va depinde tot filmul viitorului tău mediu sau imediat?

Cum totul pornește de undeva, ne spunem în gând că am facut mereu cea mai bună alegere din tot ce ne-a fost oferit. Dar ce faci cu alegerile care scapă rațiunii? Cam ca deciziile pe care le vei lua sub impulsul emoțiilor. Și cum la o anumită vârstă totul este trăire, frison altruist și pasiune umanistă, senzația că menirea ta este să faci ceva pentru tot globul pământesc și încă vreo câteva planete pe lângă, este una fermă și de nezdruncinat. Așa că pornești călare pe Rocinante să îți împlinești menirea.

Dar să vă spun cum au stat lucrurile de fapt. Medicina a fost prima mea iubire. Când a venit momentul să pornesc pe drumul meu, sub impulsul dualității dintre ce își dorea inima și ce visa rațiunea, am făcut dosarul și am luat-o grăbită, cu pași hotărâți către ce era pe vremea aceea Liceul sanitar Fundeni. Care m-a primit cu porțile larg…închise. Pentru că exact în acel an, în acea săptămână, cu o zi mai devreme…fusese desființat. Transformat prin voința sorții în
școală postliceală.

Și cum povestea se contura clară din punctul în care mă aflam, mai exact din fața porților ferecate cu lacăte cât farfuria, mi-am împachetat rapid destinul, drumul și pașii și le-am trimis pe toate unde le era locul, la Liceul de Artă să își împlinească menirea, să creasca și să înflorească, inițial adăpostite la secția Scenografie. După un an de Scenografie într-o senină zi de început de trimestru, a dat peste mine vocația la un concurs de ilustrații organizat de secția Grafică și m-am mutat cu arme și bagaje, șevalet, pensule, suluri de hârtie și un nor de praf la ei.

Am mai trădat o dată cauza, cu inima și rațiunea strigând una la alta și am mers plină de speranță să salvez Universul sub impulsul vechii pasiuni, dar soarta are un simț al umorului ușor cam britanic și în anul în care a fost momentul să aleg facultatea, s-a introdus la Medicină o materie nouă, fizica, examen eliminatoriu. S-a anunțat schimbarea cu câteva zile înainte de înscriere.

Alegerea a fost simplă din nou, indicată cu semnale luminoase și becuri colorate, cam la fel de puternice precum sunt culoarele de aterizare ale avioanelor noaptea în aeroport. Culoarul meu arăta Academia de Artă. Am ales tot secția Grafică – mai exact graphic design (forma comercială), unde printre multe altele se făcea și grafică de șevalet (forma clasică), gravură, typography (în atelierul de caligrafie), tehnici de fotografie, desen…artistic și tehnic. Și anatomia artistică, materia pe care, deși mi-a făcut mușchiul cardiac franjuri, am iubit-o necondiționat.

Dacă de la Scenografie am rămas cu plăcerea manufacturării, am învățat să construiesc un mock-up și să fac un prototip, să ințeleg cum evoluează o formă tridimensională și să folosesc spațiul în favoarea obiectului pe care îl dezvoltam, de la Grafică am rămas cu o pasiune, desenul. Îmi place să desenez. Migălos, cu detalii, descriptiv, să simt cum pagina prinde volum când forma se naște din amestecul de lumină și de umbră sub o ploaie de hașuri, puncte, pete și linii. Îmi pare că un designer, un art director, un creativ în general, chiar și în ziua de astăzi, când abundă tehnologia, ar avea atât de multe de câștigat și și-ar expune mult mai ușor și mai expresiv ideile dacă ar fi în stare să
deseneze liber, din imaginație, să deseneze bine, să aibă mâna formată și ochiul antrenat și să poată schița din câteva linii ce are în minte, că e vorba de un vizual de campanie sau un POSM, de un logo sau designul unui ambalaj, doar să aibă libertatea și relaxarea exprimării ideilor la nivel vizual în acest fel.

În anul 3 de studiu, povestea mea s-a scris cu litere arabe, în Egipt, unde am învățat să trăiesc, să fiu curajoasă, să călătoresc, să iubesc, să descopăr și să mă descurc departe de universul ocrotitor, tihnit al familiei, al sferei mele de siguranță.

Alături de 10 Români extraordinari, de 3 japonezi și un olandez, de câțiva colegi egipteni care ne-au arătat țara lor așa cum era, în cele mai curate și intense culori, imagini, sunete și arome, am trăit un an în care nici o zi nu este mai prejos de frumusețea unui scenariu de film. Am avut cartierul general în Cairo, fugind uneori la prânz de la o supă strașnică de curcan, gătită la o tarabă ambulantă în mijlocul Atabei, la biblioteca Universității Americane, aproape de piata Tahrir, unde trebuia să ne scriem lucrarile sau de la cursul de Istoria Artei de la facultate, la Gară să prindem trenul către Luxor.

A fost o bursă de studii care ne-a permis să călătorim datorită specialității la care eram înscriși, în tot Egiptul, în toate siturile arheologice și toate orașele, de-a lungul și de-a latul țării. Au fost zile în care ne-am odihnit obosiți de pe drum în casele primitoare ale oamenilor simpli ca noi sau în oaze cu apă sărată sub acoperișul de papură al beduinilor. În gară. Sau sub cerul liber. Am fost căutați de poliție când am fugit de capul nostru din caravana turiștilor, la Kom Ombo, doar ca să descoprim țara pe cont propriu în trenuri la clasa a treia, îngrămădiți între cuști din nuiele încărcate cu rațe, gâște și găini, sau adunați împreună pe banchete de lemn, alături de localnici cu copii în brațe, bagaje, coșuri împletite în care odihneau proaspăt culese curmale, guava ori mango, între saci cu portocale, mandarine, îmbătați de mirosuri de papură și fructe proaspete, de condimente și impletituri de lână, și treziți de furtuna de nisip intrată printre grilajele ferestrelor fără geam. Legănați de mersul molcom al unui tren care nu se grăbea nicăieri. Am călătorit cu sacul de dormit legat de rucsac și năpădiți de foamea și setea de a cunoaște un loc așa cum era el. Cu toate bunele și rele lui, a fost un an magic. Ne-am întors acasă altfel de oameni, cu siguranță mai maturi dar și mai dornici să visăm.

De atunci au urmat multe astfel de experiențe extraordinar de vii și intense. Japonia, Italia, Grecia, Rusia, Suedia, Bulgaria….Cu dorul ăsta în suflet și curiozitatea de a
vedea unde prind din urmă linia orizontului, am plecat în lume să descopăr, să înțeleg, să văd și să simt pe pielea mea ce înseamnă ”altundeva”. Am plecat în vacanță, am
plecat să lucrez, ori să întemeiez o familie, să iubesc, să învăț sau pur și simplu pentru că vroiam să știu. Nu au fost multe astfel de experimente, dar s-au îmbinat în momente din viata mea în care fiecare a avut o însemnătate și a lasat în urma ei o amprentă emoțională incredibilă. Fiecare a fost o poveste în sine. Si fiecare mi-a adus în viață oameni și situații care m-au alcătuit și fomat în varianta ce sunt acum.

Și da, viața este o nesfârșită călătorie în care fascinați de răsărituri și admirând apusuri trăim prea repede și prea intens miezul zilei. Dar povestea va continua și mâine…

Bună dimineața!