Zilele acestea a tot circulat pe net o secvență din serialul Las Fierbinți în care, citez (chiar de la PRO TV), ”Indragita actrita Stela Popescu a prezentat o radiografie dura, dar cat se poate de reala, a sistemului educational din Romania, din perspectiva unei directoare de liceu”.
Am pus și eu la sfârșitul articolului filmulețul, dar link-ul s-ar putea să dispară cu timpul pentru că cei de la Pro TV își cer drepturi de autor și șterg toate conținuturile de pe YouTube postate fără voia lor. Mda, au scos și ei ceva cât de cât decent după ce în fiecare zi aruncă tone de subcultură în media românească și acum se cramponează de drepturile de autor.
O să-ți spun în câteva cuvinte despre ce e vorba, în cazul în care link-ul va deveni inactiv:
Stela Popescu interpretează rolul unei directoare de liceu – o cotoroanță, care are ”meritul” de a fi îmbătrânit în funcție, dar altfel demnă și bine fardată și care se lamentează că învățământul românesc se prăbușește, că nu sunt bani, că nu mai vor să se angajeze în sistem decât incompetenți, iar ea oftează și spune că nu se poate face nimic, ascunzându-se după un teanc de hârțoage birocratice.
Da, păi m-a apucat și pe mine disperarea când am văzut. Dar nu când am văzut filmulețul de pe YouTube ci când am văzut corul de lamentări ce însoțeau distribuirea lui pe Facebook.
Și știi de ce m-a apucat disperarea? Pentru că nu scăpăm niciodată de mentalitatea asta de Mioriță contemplativă care nu face altceva decât să se tânguie în fața unui destin așa zis implacabil și a unei sorți crude, în loc să încerce să-și ia destinul în propriile-i mâini și să încerce să schimbe ceva.
Sunt așa de sătul de acest ”Nu se poate face nimic” care ne însoțește permanent…
Ba se poate face. Multe lucruri se pot face, cu condiția să vrem să le facem. O să-ți spun eu imediat ce se poate face.
Știi cu ce mesaj a câștigat Obama fotoliul de președinte al USA? Cu mesajul YES, WE CAN. Da, putem. Și americanii au făcut. S-au redresat după o criză care i-a zguduit profund. Că s-au redresat aruncând criza și în spinarea altora, că au mai înfometat ei câte o oaie (cum e România), asta e altă discuție, dar americanii au făcut ceva pentru ei înșiși. Noi trebuie să facem pentru noi și să nu așteptăm să facă alții pentru că nu are cine.
Dacă ai copii la școală ar trebui să-ți pese și ție ce se întâmplă cu învățământul românesc. Asta dacă ții la copiii tăi și vrei să aibă un viitor mai bun. Și dacă n-ai copii ar trebui să te intereseze. De ce? Pentru că generația următoare îți va da ție bani de pensie. Că la noi așa e sistemul – trăim pe spinarea generației următoare nu pe ce am produs noi.
Și dacă îți pasă, ești dispus să faci ceva? Cel mai simplu lucru pe care îl poți face e să dai un share acestui articol. Să citească și miorițele care cred că totul e pierdut și că baciul ungurean o să vină și o să ne omoare. Poate așa se trezesc din amorțeală. Ironia sorții, nu? Românii, ca popor sunt foarte creativi. Când vrem să găsim soluții găsim. Suntem în stare să facem din rahat bici și să-l facem să și pocnească. Dar ne place să stăm în contemplație. Dacă ți-e lene să apeși pe butonul de share sau ești și tu o Mioriță care crede în destinul implacabil… atunci exact ăsta ne va fi destinul – o să fim în veci codașii Europei (norocul nostru că suntem în Europa și ne mai trag alții după ei).
Nu sunt bani, nu sunt bani, nu sunt bani. Scuza perfectă, nu? Noi am vrea să facem, dar nu sunt bani.
Păi hai să îți spun ceva. Dacă vrei să înveți, înveți. Nu ai nevoie de bani. Banii te ajută, indiscutabil, dar nu te fac mai deștept și nu îți bagă învățătura în cap. Tu singur trebuie să VREI să înveți. Ai auzit de Platon, de Aristotel, de Pitagora? Cam câți bani crezi că aveau ei pe vremea aia? Țineau cursuri în aer liber, într-o poieniță, la umbra copacilor. Și cu toate astea au produs filozofia și matematica pe care ne bazăm și în zilele noastre.
Dacă n-avem bani hai să mergem la Oprescu, la Vanghelie, la Mazăre, la Darius Vâlcov, la Sorin Apostu etc. Lista de primari cu dosare de corupție la DNA e foarte mare și crește pe zi ce trece. Hai să-i întrebăm ce au făcut cu banii și de ce au furat ca nesimțiții. Sau măcar hai să alegem mai bine în viitor, să găsim oameni mai cinstiți, pentru că în România există foarte mulți oameni cinstiți. Dacă alegem tot hoți, la ce te aștepți? Or să fure că nah, sunt hoți, asta știu ei să facă. Dacă partidele ne propun să alegem dintre doi hoți, hai să ne revoltăm. să le forțăm să găsească alți candidați mai buni în loc să dăm din umeri și să spunem că n-avem cu cine vota.
Dacă avem bani puțini hai să-i drămuim mai bine. Nu ți se pare logic?
Ideal ar fi ca în fiecare sat să existe măcar o școală generală, un liceu și o facultate. Să aibă copiii unde să învețe, nu? Dar nu trăim într-o lume ideală. Nu se poate face o școală pentru 3-4 copii pentru că nu e eficient. Clădirea în sine se face. Dacă sunt primari mai descurcăreți accesează niște fonduri europene și construiesc fără să dea niciun ban, dacă sunt primari mai hoțomani găsesc un pretext să își pună și ei de-o parte un comision și construiesc pe banii cetățenilor… Problema e după aceea cu costurile de întreținere.
Și ce facem? Acei 3-4 copii nu au și ei dreptul la învățătură? Ba da. Sigur că au. Soluția e să li se asigure transport până la școala din cel mai apropiat oraș sau să se construiască în oraș internate pentru copiii care se află la distanță prea mare pentru a face naveta zilnică la școală.
Poate te întrebi ce facem cu școlile din orașe, că nici acolo nu sunt bani. Știi cum se face în alte țări? Se face un comitet de părinți. Părinții cotizează pentru că sunt direct interesați ca școala să ofere condiții bune copiilor lor. Și la noi se cotizează, să nu-mi spui că nu știi, dar totul se face pe sub masă, la negru, fără un plan și fără obiective clare. Pe lângă părinți pot fi atrase să susțină școala și companiile locale. Și ele sunt interesate ca școala să producă copii foarte bine instruiți pentru că de acolo își vor recruta și ele viitorii angajați. Știi că în Japonia copiii sunt sponsorizați de către companii de când încep școala și până termină facultatea? Bineînțeles, cu condiția ca după aceea să vină să muncească la compania care i-a sponsorizat. Câștigă și compania, câștigă și copiii pentru că așa au un viitor asigurat.
Știi că și copiii pot să muncească și să producă bani? Nu mă gândesc să-i pui să care saci cu cartofi sau să dea cu ciocanul ci la activități pe care le pot face. Se poate împleti utilul cu plăcutul. Adică să și învețe, să se și distreze și să și muncească în același timp. Cum? De exemplu pot face spectacole. Cu ocazia asta învață cum să vorbească în public, cum să prezinte, cum să lucreze în echipă și vor deprinde multe calități folositoare în viață. Pot face mărțișoare sau alte suveniruri pe care să le vândă turiștilor. Cu ocazia asta învață diferite meșteșuguri care le vor fi de folos în viitoarea meserie. Copiii mai mari se pot ocupa de proiecte mai serioase. De exemplu, cercetare de piață. Sau cercetare istorică. Sau, de ce nu, programe de dezbatere politică. Sau atelier auto. Sau construcție de roboți. Sau creație vestimentară. Sau atelier de cofetărie. Sau întreceri sportive. Sau câte și mai câte. Sunt milioane de posibilități și milioane de proiecte care se pot face. Eu zic că ar fi mult mai bine decât să stea numai în clasă și să învețe pe dinafară tot felul de lucruri pe care le vor uita (asta dacă au avut chef să le învețe) imediat ce au terminat școala. Bineînțeles, activitatea principală a copiilor tot învățătura trebuie să fie, ăsta e ”job-ul” lor – să învețe, dar învățătura ar trebui să aibă și o aplicabilitate practică. Eu cred că dacă ar fi mai mult implicați în proiecte practice copiii și-ar dori și ei să învețe mai mult, ar fi dispuși să stea la școală de dimineața până seara în loc să stea toată ziua cu nasul în tablete, să frece netul sau să joace jocuri stupide pe calculator.
Cum facem cu profesorii? Ei da, aici e o problemă de sistem și e o problemă gravă. Soluții sunt, dar trebuie schimbat un pic sistemul. În momentul de față profesorii sunt plătiți exclusiv în funcție de vechime. că e bun, că nu e bun, un profesor cu vechime mai mare câștigă mai bine ca unul fără vechime. Și asta e o barieră foarte mare pentru ca tinerii să intre în sistem. Fără discuție, loialitatea este o calitate, experiența trebuie și ea răsplătită, dar e o prostie fără seamăn să se țină cont doar de vechime. Rezultatele contează și ele ar trebui răsplătite în primul rând, nu vechimea.
Știai că în lumea mare sunt foarte mulți profesori care fac voluntariat? Da, sunt oameni tineri care doresc să își construiască un CV și vor să capete experiență, oameni mai puțini tineri, care au avut o carieră de succes și vor să împartă și altora experiența lor, oameni care și-au descoperit vocația de profesor și vor să-și urmeze un vis… Oamenii ăștia se duc prin Africa, se duc prin Asia, prin America Latină sau oriunde simt ei că e nevoie de ei. În România nu vin pentru că nu i-a chemat nimeni, nu i-a atras nimeni. Dar ne-ar fi de mare folos. Pentru că i-ar învăța pe copii limba engleză și pentru că ar veni cu culturi și mentalități diferite, ne-ar lărgi foarte mult orizontul de înțelegere al lumii. Oare de ce nu se gândește nimeni la un astfel de program prin care să atragă profesori voluntari? Nu trebuie să fie neapărat străini. Probabil că ar fi și doritori din România.
În sfârșit, dar poate în primul rând, școala ar trebui să înceapă din familie. Mai ții minte zicala cu ”cei 7 ani de-acasă”? Părinții trebuie să se ocupe și ei un pic de copii. Nu trebuie să se facă profesori, nu trebuie să își ajute copiii la teme, nu trebuie să le plătească meditatori. Crede-mă, copiii se descurcă și singuri cu temele. Tocmai asta e și ideea – să învețe ei nu să învețe părinții sau să învețe banii în locul lor. Dar părinții trebuie să le fie aproape, să-i încurajeze (pentru că încurajările sunt foarte importante, mai ales pentru copii), să-i ghideze, să le insufle dragostea pentru învățătură, să-i facă pe copii să-și dorească să afle mereu lucruri noi și să devină mai buni.
Părinții ar trebui să-și înțeleagă mai bine proprii copii și să nu le mai arunce în cap propriile frustrări și nerealizări. De multe ori așa se întâmplă – dacă mama și-a dorit să facă medicina (nah, un exemplu la întâmplare) și din nu știu ce motiv n-a făcut-o, insistă ca copchilul să facă medicina. Și pompează în copil o grămadă de bani și îl presează… dar copilul nu are de fapt nicio tragere către medicină. Dacă va termina medicina va fi un medic prost, pentru că n-a avut niciodată vocație pentru meseria asta ci a făcut-o doar pentru că așa au vrut părinții. Poate nici nu va termina medicina pentru că unii copii clachează, nu mai învață nimic și își ratează destinul complet. Dimpotrivă, părinții ar trebui să încurajeze copiii să facă ce doresc ei în viață, să-i ajute să-și urmeze visurile, să le fie aproape, dar în același timp să le ofere și suficientă libertate.
Cum am spus la început, cine vrea să învețe, învață în orice condiții. Și aici e cel mai mare rol al părinților – să-i facă pe copii să își dorească să învețe.