Sanatate

Fumatul, acest duşman pe care l-am iubit

Dana Badea
Scris de Dana Badea

Am iubit țigara cu patimă, cu lăcomie, cu o sete atât de mare încât o luam la goană de lângă bărbatul pe care îl iubisem în pat cu un minut înainte ca să pot să termin actul de dragoste în gust de tutun.
Nu fugeam eu mereu ca o nebună. Uneori așteptam să plece el de bună voie, strângând din dinți dacă se moșcăia prea mult, ascunzând în tăcere nerăbdarea de a trage fumul în piept.
Alteori îl goneam brutal, cu cuvinte reci de despărțire, ca o pedeapsă pentru faptul că nu iubea țigara și mă freca la melodie cu povești de groază despre efecte. Cel care nu iubea țigara era condamnat la șfichiuire cu vorbe și la sfidări răzbunătoare.
Mi-am iubit bărbații cu patimă, dar mai mult am iubit țigara.
Cu țigara am avut o relație de dragoste continuă de la vârsta de 11-12 ani, adică peste 20 de ani de tras cu nesaț, în orice fel de momente.
N-am căzut în viciul tutunului pentru că așa am văzut în familie sau din vreo cauză traumatizantă. Nici măcar din cauza anturajului.
De când mă știu, cât mă ajută memoria, mi-am dorit să fumez, am visat că fumez, m-am jucat ”de-a fumatul” din fața blocului, lângă păpuși.
Iar ”anturajul rău” eram eu, dracul mic cu ochii verzi care fura Carpați din pachet și fugea pe vale cu băieții să fumeze în boscheți.
Eu sunt motivul pentru care frații mei și alți copii din bloc au ajuns la maturitate cu țigara în colțul gurii.
Am iubit țigara cu patimă și n-am lăsat nimic să intervină între noi vreme de douăzeci și ceva de ani. I-am iubit gustul, mirosul, textura, sezanția pe limbă, galbenul de pe degete, ”spasmele” din plămân, mucusul post-abuz, duhoarea din haine, buba de arsură din partea dreaptă a buzei.
Am iubit țigara în întregime și am avut convingerea că voi muri îngropată într-una. Un corp mic și galben printre fire de tutun, învelit în giulgiu de foiță subțire.

Când se fuma peste tot, fumam peste tot, fără restricții. Oricât. Umblam cu scrumiera la mine ca să fiu pregătită. Oricând.
”Nu se fumează aici, vezi că nu sunt scrumiere…?”, zicea vreun El vremelnic. Pufneam pe nas, scoteam scrumiera de la breloc, o desfăceam ca o prințesă și schimbam regula.
”Uite că sunt”, și suflam pfffff fumul în nasul lui.
Am iubit țigara cu patimă și am fumat cu simț de răspundere. Orice.
Carpați și Naționale când eram mică, ce reușeam și eu să sustrag prin partea din dos a pachetelor pentru tataie.
Kim mentolat când eram în școala generală. Viceroy, Lucky Strike, Camel, Marlboro roșu, când eram în liceu și în primii ani de job. Pall Mall, subțirete, drăgălete, cochete… orice.
Am trecut prin multe drame împreună, am auzit multe lucruri rele despre ea, am fost jignită, amenințată, certată, părăsită, umilită, ostracizată… Dar n-am lăsat-o. Mi s-a spus că put. Că am dinții galbeni. Că sunt nevolnică. Că sunt un preș pe care viciul își șterge picioarele.
Am fost ținută la ușă sau pe balcon ca un câine pedepsit și tot n-am lăsat-o.
A murit tataie de cancer pulmonar, cu numele meu pe buze, cerând și el o ultimă țigară, și tot n-am lăsat-o.
Am iubit-o vreme de peste 20 de ani mai mult decât m-am iubit pe mine și, fără doar și poate, mai mult decât pe ”dragostile vieții mele” și ”sufletele mele pereche”.

Povestea lungă de mai sus este ca să se înțeleagă bine că nu m-am jucat.
N-am avut o relație în șagă cu tutunul ca să puteți spune că mi-a fost ușor să bag un divorț categoric pentru că n-aș fi fost dependentă.
În urmă cu doi ani și ceva am terminat pe vecie cu țigara, cu o decizie luată într-o doară, cu ușurință.

Fără drame, fără zvârcoliri, fără șantajul sentimental al vreunui bărbat, într-un moment în care țineam extrem de puține antrenamente, fără amenințarea unui deces iminent. Am vrut să termin cu ea și am făcut-o.
Am decis că s-a terminat și am întors împotriva ei voința și determinarea cu care o ținusem în viața mea.
Atât de simplu. Am socotit că dacă am avut voință să trec prin atâtea pentru a fi cu ea, am voință și s-o trimit la dracu dacă am chef.
Tehnici de lăsat?
Da, una. Am spus NU și-am respirat adânc în momentele de sevraj.
Nu, nu, nu.
Mi-am zis că nu există să mă învingă câteva grame de nicotină sau câteva obișnuințe asociate cu ea din moment ce nu vreau să fiu învinsă.
N-am avut nevoie de plasturi, de cărți, de prieteni care să mă susțină, de sfaturi cu tehnici șmechere.
Am spus NU și când fumau prieteni lângă mine, am spus NU și când mi-au tremurat mâinile de poftă, am spus NU și când am visat în somn gustul și aroma, am spus NU și când mi-a venit să urlu și s-o smulg din gura unui trecător de pe stradă.

***
Am scris acest text în urmă cu 5 ani. Acum se fac 7 ani de când m-am lăsat de fumat și încă mai visez că trag din țigară.

Dacă cineva din jurul vostru vrea să se lase de fumat, dacă vă pasă de omul acela, ajutați. Nu fumați cu omul de față, nu țineți țigări la vedere, ieșiți la aer în momentele grele și nu râdeți / nu certați când ajunge iar cu țigara în gură. O încercare va fi cu final bun în cele din urmă.

Adaugați un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.