Am
iubit țigara cu patimă, cu lăcomie, cu o sete atât de mare încât
o luam la goană de lângă bărbatul pe care îl iubisem în pat cu
un minut înainte ca să pot să termin actul de dragoste în gust de
tutun.
Nu fugeam eu mereu ca o nebună. Uneori așteptam să plece
el de bună voie, strângând din dinți dacă se moșcăia prea
mult, ascunzând în tăcere nerăbdarea de a trage fumul în
piept.
Alteori îl goneam brutal, cu cuvinte reci de despărțire,
ca o pedeapsă pentru faptul că nu iubea țigara și mă freca la
melodie cu povești de groază despre efecte. Cel care nu iubea
țigara era condamnat la șfichiuire cu vorbe și la sfidări
răzbunătoare.
Mi-am iubit bărbații cu patimă, dar mai mult am
iubit țigara.
Cu țigara am avut o relație de dragoste continuă
de la vârsta de 11-12 ani, adică peste 20 de ani de tras cu nesaț,
în orice fel de momente.
N-am căzut în viciul tutunului pentru
că așa am văzut în familie sau din vreo cauză traumatizantă.
Nici măcar din cauza anturajului.
De când mă știu, cât mă
ajută memoria, mi-am dorit să fumez, am visat că fumez, m-am jucat
”de-a fumatul” din fața blocului, lângă păpuși.
Iar
”anturajul rău” eram eu, dracul mic cu ochii verzi care fura
Carpați din pachet și fugea pe vale cu băieții să fumeze în
boscheți.
Eu sunt motivul pentru care frații mei și alți copii
din bloc au ajuns la maturitate cu țigara în colțul gurii.
Am
iubit țigara cu patimă și n-am lăsat nimic să intervină între
noi vreme de douăzeci și ceva de ani. I-am iubit gustul, mirosul,
textura, sezanția pe limbă, galbenul de pe degete, ”spasmele”
din plămân, mucusul post-abuz, duhoarea din haine, buba de arsură
din partea dreaptă a buzei.
Am iubit țigara în întregime și
am avut convingerea că voi muri îngropată într-una. Un corp mic
și galben printre fire de tutun, învelit în giulgiu de foiță
subțire.
Când
se fuma peste tot, fumam peste tot, fără restricții. Oricât.
Umblam cu scrumiera la mine ca să fiu pregătită. Oricând.
”Nu
se fumează aici, vezi că nu sunt scrumiere…?”, zicea vreun El
vremelnic. Pufneam pe nas, scoteam scrumiera de la breloc, o
desfăceam ca o prințesă și schimbam regula.
”Uite că sunt”,
și suflam pfffff fumul în nasul lui.
Am iubit țigara cu patimă
și am fumat cu simț de răspundere. Orice.
Carpați și
Naționale când eram mică, ce reușeam și eu să sustrag prin
partea din dos a pachetelor pentru tataie.
Kim mentolat când eram
în școala generală. Viceroy, Lucky Strike, Camel, Marlboro roșu,
când eram în liceu și în primii ani de job. Pall Mall, subțirete,
drăgălete, cochete… orice.
Am trecut prin multe drame
împreună, am auzit multe lucruri rele despre ea, am fost jignită,
amenințată, certată, părăsită, umilită, ostracizată… Dar
n-am lăsat-o. Mi s-a spus că put. Că am dinții galbeni. Că sunt
nevolnică. Că sunt un preș pe care viciul își șterge
picioarele.
Am fost ținută la ușă sau pe balcon ca un câine
pedepsit și tot n-am lăsat-o.
A murit tataie de cancer pulmonar,
cu numele meu pe buze, cerând și el o ultimă țigară, și tot
n-am lăsat-o.
Am iubit-o vreme de peste 20 de ani mai mult decât
m-am iubit pe mine și, fără doar și poate, mai mult decât pe
”dragostile vieții mele” și ”sufletele mele pereche”.
Povestea
lungă de mai sus este ca să se înțeleagă bine că nu m-am
jucat.
N-am avut o relație în șagă cu tutunul ca să puteți
spune că mi-a fost ușor să bag un divorț categoric pentru că
n-aș fi fost dependentă.
În urmă cu doi ani și ceva am
terminat pe vecie cu țigara, cu o decizie luată într-o doară, cu
ușurință.
Fără
drame, fără zvârcoliri, fără șantajul sentimental al vreunui
bărbat, într-un moment în care țineam extrem de puține
antrenamente, fără amenințarea unui deces iminent. Am vrut să
termin cu ea și am făcut-o.
Am decis că s-a terminat și am
întors împotriva ei voința și determinarea cu care o ținusem în
viața mea.
Atât de simplu. Am socotit că dacă am avut voință
să trec prin atâtea pentru a fi cu ea, am voință și s-o trimit
la dracu dacă am chef.
Tehnici de lăsat?
Da, una. Am spus NU
și-am respirat adânc în momentele de sevraj.
Nu, nu, nu.
Mi-am
zis că nu există să mă învingă câteva grame de nicotină sau
câteva obișnuințe asociate cu ea din moment ce nu vreau să fiu
învinsă.
N-am avut nevoie de plasturi, de cărți, de prieteni
care să mă susțină, de sfaturi cu tehnici șmechere.
Am spus
NU și când fumau prieteni lângă mine, am spus NU și când mi-au
tremurat mâinile de poftă, am spus NU și când am visat în somn
gustul și aroma, am spus NU și când mi-a venit să urlu și s-o
smulg din gura unui trecător de pe stradă.
***
Am
scris acest text în urmă cu 5 ani. Acum se fac 7 ani de când m-am
lăsat de fumat și încă mai visez că trag din țigară.
Dacă cineva din jurul vostru vrea să se lase de fumat, dacă vă pasă de omul acela, ajutați. Nu fumați cu omul de față, nu țineți țigări la vedere, ieșiți la aer în momentele grele și nu râdeți / nu certați când ajunge iar cu țigara în gură. O încercare va fi cu final bun în cele din urmă.