Despre indemnizaţia de creştere a copilului, fără patos

Vorbim un pic despre indemnizaţiile astea pentru mame, dacă nu pentru interesul direct, măcar pentru că este un subiect la modă. Toată lumea îl disecă, toată lumea îşi dă cu părerea şi aşa cum ne-am obişnuit deja în România, toată lumea are opinii diferite. Trebuie sau nu să avem un plafon pentru indemnizaţia de creştere a copilului. Asta-i întrebarea la care toată lumea răspunde după ureche.

Cei cu venituri mai mici se grăbesc să înfiereze indemnizaţiile uriașe pe care le iau bogătaşii, fapt pentru care cer plafonarea. De cealaltă parte a baricadei, bogătaşii susţin că plătesc taxe uriaşe pe veniturile lor mari, prin urmare de ce ar trebui să existe un plafon. Iar dacă se pune problema aşa, poate că ar trebui să existe un plafon şi la nivelul taxelor plătite către stat.

Adevărul este undeva la mijloc. În acest caz greşesc din punctul meu de vedere şi cei care cer plafonarea şi cei care vor indemnizaţia asta la liber. Şi spun asta pentru că nimeni nu vorbeşte aici de vreun studiu de impact. Un studiu care să-mi arate cu cifre ce înseamnă plafonarea şi ce înseamnă lăsarea indemnizaţiei aşa cum este ea. Un studiu care să-mi arate eventual ce înseamnă impact asupra natalităţii la diferite praguri de plafonare a indemnizaţiei. Abia în momentul în care vom avea un astfel de studiu vom putea să decidem care este soluţia cea mai bună pentru ajutorul de creştere al copilului. Până atunci cei cu venituri mici vor merge pe principiul să moară şi capra vecinului în timp ce persoanele, în speţă mamele care câştigă ceva mai mult, vor încerca să tragă cât mai mult de la stat.

Întrebarea este dacă decizia de a naşte un copil stă doar în indemnizaţie sau şi în numărul de locuri în creşe şi grădiniţe, într-un sistem de învăţământ modern şi eficient, într-o societate cu accentul pus pe om şi nu pe liderii ei. De fapt răspunsul se află exact în această zonă.

Ca să înţelegem mai bine subiectul trebuie să aruncăm o privire la momentul în care s-a luat decizia „deplafonarii” acestei indemnizaţii. Era atunci un guvern politic, condus de premierul Victor Ponta. Un guvern pe care îl vedem aproape în totalitate făcând cărare la DNA. Ce legătură are DNA-ul cu indemnizaţia de creştere a copilului? Păi are, şi încă una mare.

Pentru că argumentul care a stat la baza acestei decizii, de a da ajutorul la liber, a fost creşterea natalităţii. Un raport publicat de Institutul Naţional de Statistică arată că, din 1990 până în 2015, populaţia României a scăzut cu 14%. Acest declin demografic care va avea un impact major asupra sistemului de asigurări sociale poate fi oprit doar prin măsuri speciale, greu de aplicat.

Spuneam puţin mai devreme că orice părinte normal la cap vrea să dea naştere unui copil într-o societate sănătoasă: cu şcoli moderne, cu spitale eficiente, cu politicienicorecţi şi până la urmă cu un mediu de trai civilizat.

Guvernul Ponta a realizat că acest lucru este imposibil de făcut în România. Abia după plecarea de la guvernare am văzut că spitalele în loc să te salveze te ucid, că şcolile nu au nicio legătură cu viaţa reală şi pregătirea pentru viaţă a copiilor, că în grădiniţele de stat cu greu găseşti locuri aşa că te orientezi spre grădiniţe particulare unde eşti nevoit să plăteşti zeci de milioane de lei. Ca să tragă obloanele peste toate aceste probleme, s-a luat decizia unei indemnizaţii fără plafon. Datele legate de natalitate nu arată mai bine. Aruncarea unor sume de bani în faţa părinţilor care se gândesc mai întâi la viitorul copiilor şi mai apoi la prezent nu reprezintă cea mai bună soluţie.

Conform Business Club ajutoarele băneşti nu funcţionează. Analizând sistemele de încurajare a natalităţii din 19 ţări, cercetatorii au observat că subvenţiile oferite părinţilor sunt de 2 ori mai puţin eficiente decât politicile gândite să-i ajute pe oameni să-şi crească copiii. Franţa, Belgia şi Norvegia de pildă au rate de fertilitate relativ ridicate şi toate le oferă părinţilor opţiunea de a duce copiii la creşe sau grădiniţe de stat unde serviciile sunt de calitate. Astfel ştiu că cei mici sunt îngrijiţi bine şi că decizia de a face un copil nu mai atârnă de puterea financiară de a angaja o bonă. De asemenea, statul poate încuraja şi mediul privat să ofere creşe accesibile, mai ales prin reduceri de taxe.

Mai există un exemplu extrem de elocvent în acest sens. Natalitatea familiilor româneşti din străinătate este cu o treime mai mare decât cea din ţară. Dacă la 1.000 de români de peste hotare se nasc peste 12 copii, în România se nasc doar 9, arată datele Institutului Naţional de Statistică. Explicaţia este simplă şi nu constă în banii de indemnizaţie ci în sistemul educaţional şi social pe care-l au ţările în care românii muncesc.

Prin urmare, cred că trebuie să existe un plafon pentru aceste indemnizaţii, în niciun caz la 3400 de lei acolo unde au fost ultima dată. Pentru o decizie în acest sens trebuie făcut un studiu de impact. Apoi cu banii rămaşi plus fonduri suplimentare statul ar trebui să se gândească la creşe, şcoli şi grădiniţe. Este un prim pas pentru creşterea natalităţii. Dar ca toate acestea să fie posibile, corupţia trebuie să dispară. Guvernele politice care vor urma trebuie să renunţe la sifonarea banului public în intersul unei găşti de oameni recunoscători. Banii trebuie îndreptaţi, redirecţionaţi spre însănătoşirea societăţii per ansamblul ei. Până nu se va face acest lucru, natalitatea nu va creşte în România, nici măcar cu ajutorul unei indemnizaţii neplafonate.