Despre Grecia cu sinceritate. Un articol de Carmen Moise

Fac parte din categoria „niciun an fără Grecia”. Însă anul asta, hm… Anul ăsta nu părea deloc cea mai bună destinaţie pentru singura și cea mai importantă vacanţă a mea dintr-un an. Şi totuşi, în vacarmul de ştiri, transmisii în direct, proteste, analize economice, păreri avizate sau bârfe de facebook am decis, fix în ziua referendumului, să merg să văd cu ochii mei dacă e adevărat că Grecia se duce „pe apa sâmbetei” sau cum s-o zice la ei.

La ora la care încă nu era clar dacă grecii sunt Ne sau Oxi, eu aveam deja toate rezervările făcute. După două săptămâni plecam spre Grecia, cu destinaţia Kefallonia. Cu maşina. Ceea ce, are avantaje şi dezavantaje.

Avantajul este că pleci când vrei, te intorci când vrei sau când se termină banii, opreşti pe drum unde vrei sau nu, nu ai limită la bagaje, preţul este mult mai mic decât cu avionul si confortul e maxim dacă ai maşina potrivită pentru asta.

Dezavantajul, singurul după părerea mea, este timpul. Pierzi o zi din vacanţă pe drum. Şi oboseala, da, şi asta e un dezavantaj. A, şi traversând Bulgaria, mai e si stresul din cauza poliţiştilor lor care în continuare sunt foarte neprietenoşi. Aşa că vestea conform căreia, pe podul de la Giurgiu se circulă pe un singur sens şi sunt cozi foarte mari, din cauza unor lucrări, a venit ca bonus.

Am găsit ca unică soluţie trecerea graniţei pe la Zimnicea, cu ferryboat-ul. Drumul până acolo e cel ştiut, până la Giurgiu, după care se face dreapta, spre Alexandria, Zimnicea. Vreo câţiva km se merge prin nişte sate, dar credeţi-mă nu e cea mai proastă şosea din România şi oricum e mult mai bună decât în Bulgaria. La frontieră nu am stat decât cinci minute şi asta pentru că în faţa noastră era o familie cu copii iar vameşii au verificat, probabil, cu mai multă atenţie documentele. Oricum, ca un amănunt, de multă vreme nu am mai auzit vameşi întrebând dacă ai droguri, arme sau alte persoane în maşină şi apoi să te roage să deschizi şi portbagajul.

În fine, la ora 11.30 am fost pe ferryboat. Noi, şi alte 5 maşini. Toţi păreau să aibă ca destinaţie Grecia. Şi se declarau mulţumiţi de decizia de a trece graniţa pe aici. Durează 15 minute şi costă 8 euro, o maşină cu 2 persoane. Se poate plăti şi în lei. Vignetă se cumpără, ca de obicei, din prima staţie peco pe care o găseşti. Şi care are vignete… Ideea e că se scutesc în felul acesta cam 100 de km prin Bulgaria, ceea ce contează, credeţi-mă.

Se ajunge cu ferryboat-ul în localitatea Svishtov, se merge drept până la Balgarene, după care faceţi dreapta spre Pleven. Şi tot aşa, până în Grecia, nu mai intru în detalii.

Să vorbim despre Grecia, mai bine.

Plecasem după mai multe avertismente ale unor prieteni bine intenţionaţi, de altfel. Că există riscul să nu găsim motorină, că o să fie mai scump totul, că ar fi bine să avem bani schimbaţi pentru ca grecii nu mai au mărunt, ca să dea rest.

Nimic adevărat – motorină este, şi e chiar mai ieftină decât anul trecut, rest am primit de fiecare dată, până la ultimul cent. Şi bon fiscal.
În Salonic, am avut prima dată sentimentul că tot ce aflasem despre Grecia în ultimele săptămâni era greşit. Sau, diferit, să zicem.

Oraşul fremăta de turişti. Tavernele erau neîncăpătoare. Chelnerii făceau acrobaţii cu tăvi imense pe deasupra capului. În timp ce pe străzi răsuna muzica.

Opreşte un autocar cu nişte enoriaşi. Cu preotul în frunte, se aşează şi ei la mese, cele puţine, câte mai erau libere. Erau greci. După mersul legănat şi părul cărunt, sigur, pensionari. Probabil se duc în pelerinaj la mănăstiri să dea acatiste pentru redresarea economică a ţării.

A doua zi, duminică, drumul spre Lefkada e mai aglomerat ca niciodată. O fi pentru că e week end, îmi spun. Trecerea în Kefallonia e, din nou, cu ferryboat-ul. Cel puţin 50 de maşini sunt la coadă. Şi două autocare. Din nou nişte enoriaşi, dar nu aceeaşi din Salonic. E clar, e sezonul pelerinajelor. Pe puntea modernă, cu două etaje, se vorbeşte în mai toate limbile. Greci, englezi, italieni, nemţi şi câţiva români.
Drumul durează o oră şi vreo 10 minute şi costă 56 de euro, o maşină cu 2 persoane. (maşina noastră depăşeşte 4 metri în lungime, şi preţul este un pic mai mare).

Ajungem în portul Fiskardo. Un poliţist local dirijează traficul. În 15 minute, ferryboatul e gol şi din nou plin, pregătit să facă drumul întors. La căsuţa închiriată în Vlahata ne aşteaptă Dionisos. Nu vorbeşte aproape deloc engleza. Turuie în limba lui, gesticulează, râde, îţi smulge valiza, ia în viteză şi vreo două sacoşe de pe bancheta din spate, te ia de mână să îţi arate casa, tu îi spui că nu înţelegi mai nimic, el râde, continuă să vorbească, iar râde, te îmbrăţişează, îţi dă cheia şi bănuiesc că spune:

„gata, asta e casa ta de acum încolo Efharisto. Poli oreo, poli oreo… (Mulţumim. E foarte frumos, e foarte frumos) Se cheamă că am avut deja o conversaţie în greacă.

Daxi, zice el. Gata, vă las acum.
Stai un pic, zic gesticulând exagerat fiecare cuvânt în engleză. „Cum e cu criza, cum v-a afectat aici?
Cu ce?, zice el.
N-a înţeles întrebarea, zic. Şi repet. Un singur cuvânt, cel esenţial – criza. Ridică iar din umeri şi râde cu toată faţa.
Oxi. No problem. Ok, Ok. Kalinihta.”

Am înţeles în toate zilele ce au urmat că omul avea dreptate. Că acea criză, de la televizor, nu e pe stradă, nu e pe plajă, nu e în taverne şi nici pe vasele de croaziere. Insula e mai plină de turişti decât anul trecut, spun proprietarii de hoteluri. Singurii care şi-au anulat vacanţele au fost grecii, din cauza sumei fixe pe care aveau voie să o scoată din bancomat în fiecare zi.

Joi seară e în fiecare săptămână petrecere în sat, la restaurantul din vârful dealului. Am ajuns după ora 21,00. Cine s-ar fi gândit că e nevoie de rezervare până şi aici? Toate mesele sunt ocupate. Nicio problemă, zâmbeşte o grecoaică mică şi îndesată. Într-o clipă se întoarce din restaurant cu o masă deasupra capului, şi o plantează pe terasă. Gata, aveţi masă. Vin dansatorii profesionişti. Impresionează doamnele, îi stârnesc pe domni şi nu le e greu să ridice toată lumea de la mese în următoarele 10 minute. Şi aşa a fost până la miezul nopţii.

Un grup de englezi bine turmentaţi nu se lasă duşi. Chelnerii se aşează cu ei la masă. „Dacă tot nu plecăm, măcar să ne simţim bine împreună”.

După două săptămâni, care nu ştiu când au trecut, a venit partea cea mai grea – drumul de întoarcere acasă. Ferryboat-ul din Fiskardo e din nou arhiplin.

Acum, parcă şi mai multi români. Pe malul celălalt, în Lefkada, alte zeci de maşini aşteaptă să urce pe vas. Când am ajuns la Svishtov, în Bulgaria, eram singura maşină din vamă. Am aşteptat o vreme în dreptul barierei. Un vameş bulgar se plimba osentativ, ca şi cum nu eram acolo. Îl întrebăm dacă pe aici se poate trece pentru ferryboat. Oricum, nu era niciun indicator, deci era justificată întrebarea.

„Aici, zice. Aşteaptă. Mai e o oră”

După 20 de minute ridică bariera. În spatele nostru mai apare o maşină, tot cu număr de Bucureşti. După alte zece minute ni se permite accesul pe ferryboat. Un domn cu bustul gol şi pălărie de plajă pe cap îşi şterge sudoarea cu naduf.

„Căldură mare, dom’le. Mai stăm puţin, poate mai vine cineva.”

Mai vine o singură maşină, cu numere de Bulgaria. Fără să vreau, gândul îmi fuge la ferryboat-ul modern, plin de oameni, maşini, autocare, rulote, scutere cu care am mers prin Grecia. Mă trezeşte din visare vocea căpitanului, cu pălăriuţa de plajă „6 pasageri, 3 maşini”

Asta în timp ce le plângem de milă grecilor că le e rău şi o să le fie şi mai rău. Că sunt leneşi, evazionişti, petrecăreţi şi că îşi merită soarta. Ar trebui să ne preocupe mai mult soarta noastră. Părerea mea…

S-ar putea să vă placă și

Adaugați un comentariu Anulare