Revin obsesiv pe un subiect despre care am mai scris şi aici. Am în faţă două date şomajul şi creşterea economică. La manual se spune aşa. Ai creştere economică mare atunci ai şomaj în scădere. Nici măcar nu trebuie să fi aşa citit, este o chestiune de bun simţ ca atunci când economia funcţionează mediul privat să facă angajări şi implicit să scadă şomajul.
Asta se întâmplă în „lumile” normale, nu şi la noi.
Avem aşadar un şomaj în stagnare de câteva luni la 6,8%. De prin martie nu a mai dat niciun semn de viaţă nici în sus nici în jos. Şi în iulie anul trecut tot pe aici era. Am auzit foarte multe voci bucurându-se că nu creşte şomajul, asta e partea plină a paharului care este oricum mai mică decât partea goală.
Adică aceiaşi statistică ne prezintă de vreo trei ani creştere economică, mai mică la început şi de-a dreptul explozivă în primul trimestru din acest an.
Mai mult decât atât şomajul bate pasul pe loc într-o perioadă în care tradiţional ar fi trebuit să scadă. E pieroada de vară când apar slujbele sezoniere, prin turism, prin construcţii, agricultură. În anii anteriori şomajul se reducea de pe urma slujbelor temporare. Anul acesta ioc.
Probabil vă gândiţi că s-au schimbat ceva lucruri în structura economică. Nimic mai greşit. Joburile sezoniere au fost create. Am avut turism în creştere bună, ori turismul este baza atunci când vorbim de joburile sezoniere de peste vară. Şi în construcţii se mişcă lucrurile binişor. Prin urmare joburile acelea au apărut. Doar că nu se văd în stastistică. Şi dacă nu se văd în statistică, unde avem stagnarea aceasta, atunci singura concluzie este că acele locuri de muncă au compensat altele pierdute. Vorbim despre oameni daţi afară din zone în care creşterea forţată a salariului minim a pus presiune pe angajator. Acum se văd efectele unor măsuri luate mai puţin sub argumente economice şi mai mult politice.
Creşterea economică şi soliditatea economiei trebuie să se vadă în rate mici ale şomajului. E drept nici în cele mai crunte momente de recesiune şi austeritate nu am avut şomaj ridicat, a fost undeva aproape de 8%.
Acum e drept că tot ne agităm cu corelaţia asta între şomaj şi creştere economică. Întrebarea este până unde trebuie redus şomajul? Fiindcă nu este bine să se ducă nici prea jos pentru că asta ar însemna că poate apărea deficitul de forţă de muncă. Aceasta are alte efecte. Pune presiune pe salarii, acestea cresc, asta e bine, dar în acelaşi timp trag preţurile în sus. Şomajul ar trebui să scadă până la o rată căreia în economie i se spune – rata şomajului neinflaţionistă, care este undeva la 5% pentru România. Dar el diferă în funcţie de specificul fiecărei ţări.
În cărţile de economie sunt descrise trei tipuri de şomaj: fricţional, ciclic şi structural. Primele două sunt tratate cu oarecare răceală de către experţi – există, dar nu arată probleme mari.
Şomajul fricţional ar putea fi descris ca unul de conjunctură. De pildă, când apare în piaţa muncii o nouă generaţie de absolvenţi. Sau când muncitorii din construcţii sunt puşi pe liber, iarna, din lipsă de activitate.
Şomajul ciclic intervine atunci când economia e în restrângere şi activitatea companiilor se reduce, cum e o perioada de criză. Sunt situaţii care se corectează.
În schimb şomajul structural nu se corectează de la sine şi de fapt el ascunde adevăratele drame. E pe de-o parte, o nepotrivire între numărul celor care îşi caută o slujbă şi numărul de posturi valabile şi, pe de altă parte, între pregătirea candidaţilor şi cerinţele din piaţă.
Sistemul educaţional românesc este decuplat de ceea ce caută angajatorii şi mulţi tineri absolvenţi fac cu totul altceva decât pentru ce au fost pregătiţi. Adaptarea la cerinţe poate să reducă din efecte în cazul tinerilor. În schimb, în cazul celor ajunşi la maturitate, peste 40 de ani, este mai greu. Sunt industrii întregi care au suferit şi care au concediat personal, cum ar fi siderurgia. Iar un om care a lucrat 20 de ani la furnalul metalurgic va găsi cu greu altă slujbă în alt domeniu. E un om care nu poate să muncească într-un call-center sau într-un restaurat. El şi mulţi alţii ajung să fie încluşi în categoria şomajului structural. După o vreme renunţă să mai caute o slujbă şi trăiesc la limită sau sub nivelul sărăciei, din ajutoare. Sau se pensionează anticipat, dacă are o vârstă apropiată.
Astfel a ajuns România ca, în categoria celor de peste 55 de ani, rata de neocupare să fie de 56%, cu peste 63% în oraşe.
Exista 2 explicatii, tot teoretice
A – a crescut eficienta – adica se obtine mai mult profit cu acelasi numar de angajati
B – se munceste mult la negru – si cred ca aceasta explicatie atarna mai greu.