Noul cod fiscal se naște greu. Au fost multe dezbateri înainte de finalizarea lui, sunt multe discuții acum înainte de aprobare.
Ca în orice dezbatere se conturează 2 tabere care par să se coaguleze în jurul celor 2 palate.
O să încerc să elimin argumentele politicianiste și în schimb să pun în discuție doar pe cele economice.
Totuși, înainte să încep, hai să ne uităm un pic și la CV-uri pentru că argumentul experienței profesionale a fost des invocat zilele astea.
Avem așa
Dl Victor Ponta – zero cunoștințe teoretice despre economie (îți mai amintești celebrul moment MTO?). Deasemenea putem trece un zero și ca experiență de manager al unei companii private. E adevărat, a acumulat experiență ca lider de partid, ceea ce nu e deloc puțin lucru și ca ministru și prim-ministru.
Dl Eugen Teodorovici – ministru de finanțe, în principiu făuritorul codului fiscal. Am făcut deja o prezentare succintă a experienței profesionale a domniei sale la momentul investirii.
Pe de altă parte, lista celor care au mari rezerve față de noul cod fiscal este mare și conține numele cele mai grele în domeniul economic din România. Printre aceste nume:
Dl Mugur Isărescu – dacă aș sta să înșir câte diplome și distincții are s-ar umple câteva pagini
Dl Ionuț Dumitru – Președinte al Consiliului Fiscal, Profesor Doctor ASE, Economist Șef Raiffeisen Bank
Poți să cântărești și singur care din cele 2 tabere are mai multă expertiză.
Dar hai să nu ne limităm la CVuri și să vedem unde e mărul discordiei. Până la urmă atât Guvernatorul BNR cât și Președintele Consiliului Fiscal sunt persoane foarte bine intenționate și dacă se opun o fac pentru că au niște rețineri serioase.
Ca să rezum, problema noului cod fiscal este că pune căruța înaintea boilor.
În principiu toată lumea este de acord cu reducerea taxelor. Nu se opune nimeni. Asta pentru că statul este cel mai prost administrator (afirmație valabilă nu numai în cazul României) așa că e mai bine ca oamenii să-și administreze singur o parte cât mai mare din banii pe care îii câștigă. Bineînțeles, e nevoie și de taxe, altfel statul nu ar putea funcționa. Dar experiența practică a demonstrat că e mai bun un stat minimal decât un stat care să gestioneze excesiv de mulți bani.
Doar că reducerea taxelor trebuie făcută cu mare atenție. Misiunea principală a statului este să asigure și să genereze bunăstare pentru cetățenii săi. De aici provine în esență și diferența de opinii. Reducerea taxelor în prezent poate genera bunăstare pe termen scurt, dar există un risc foarte mare ca tot ce câștigăm azi, noi cetățenii obișnuiți, să dăm întreit înapoi mâine.
Hai să-ți explic.
Cine va câștiga din scăderea TVAului? Vei spune că vom câștiga noi, cetățenii, pentru că vom putea cumpăra produse mai ieftine. Și dacă îți spun că nu e așa? Poate o lună sau două prețurile vor scădea, dar pe termen lung prețurile se vor întoarce unde sunt și astăzi. De ce? Simplu. Pentru că prețurile sunt stabilite de piață, de cerere și ofertă. Până la urmă, încet încet, diferența de TVA se va duce toată în buzunarele comercianților. Fiindcă un preţ mai mic ne va aduce o cerere mai mare care evident va pune presiune pe preţuri.
Să știi că nu e rău totuși. E bine să fie stimulat comerțul. Numai că nu acum era momentul cel mai bun. Comerțul, aşa cum s-a mai spus pe acest blog, crește în mod natural și în momentul de față nu are nevoie de stimulente suplimentare.
Dacă s-ar face un sondaj printre comercianți sunt sigur că majoritatea ar prefera ca TVAul să rămână neschimbat încă 2-3 ani, în schimb să se investească puternic în infrastructură. Pe termen lung ar fi mai câștigați comercianții dacă își vor putea transporta mai repede și mai ieftin mărfurile. Sau poate că oamenii de afaceri în general ar opta pentru o reducere a CAS-ului în defavoarea TVA-ului.
Cum e mai bine? Să avem un deficit mare sau un deficit mic? În principiu un deficit mare nu este un lucru rău. Are loc așa numitul efect de levier. Dar nu este valabil în orice condiții.
Deficit înseamnă că statul cheltuie mai mult decât câștigă deci, ca să echilibreze balanța, va trebui să împrumute bani. Și e o greșeală foarte mare să împrumutăm bani pentru consum.
Dacă tot facem deficit măcar să investim banii. Atunci putem vorbi despre creștere economică durabilă, adică PIBul va crește an de an, la fel și bugetul va crește proporțional, iar procentul de datorie din PIB s-ar menține la o limită rezonabilă. Dacă nu facem așa, datoriile vor crește în mod necontrolat, riscul de țară va crește și dobânzile la care ne vom putea împrumuta în continuare vor crește și ele. Așa au făcut grecii și uite ce au pățit. Sunt în faliment.
Chiar dacă s-ar face deficit numai și numai pentru investiții tot nu este înțelept să se exagereze cu deficitul. Este exact ca și în cazul efectului de levier. Teoretic cu cât levierul e mai mare cu atât mai bine, dar dacă levierul este exagerat de mare există riscul să se rupă. Limita de 3% deficit a fost impusă prin tratatul de la Machstrict nu pentru că occidentalii cei răi nu vor să lase țările din est (sau din sud) să se dezvolte ci pentru că toate studiile și experiențele practice au arătat că deficite mai mari de 3% nu sunt sustenabile pe termen lung.
România a reușit să ajungă la un echilibru financiar cu multe sacrificii. Ar fi mare păcat să ne batem joc de această realizare.
Ca să punem lucrurile în ordine și boii înaintea căruței, ar trebui ca guvernul să se ocupe întâi de investiții și măsuri pentru dezvoltare sustenabilă și de abia după aceea să treacă la reduceri de taxe. Încă o dată, reducerea taxelor este bună, o dorește toată lumea, dar nu trebuie făcută în mod haotic. Țara nu se poate dezvolta doar printr-o lege, oricât de bună și folositoare ar fi această lege.