Am început textul ăsta de câteva ori şi m-am tot oprit. De câte ori îmi aminteam de coastele pe care le-am mâncat, brusc se făcea furtună în gura mea. Aşa că trebuia pur şi simplu să încep să mă gândesc la altceva ca să nu inund încăperea.
Aşa că dacă vor fi şi ceva fraze în care vi se va părea că bat câmpii fără nicio legătură cu subiectul aveţi acum şi explicaţia.
Bun vorbim despre coaste. Cum am ajuns eu să-i mănânc coastele lui Ilie Dumitrescu :-). Noi suntem colegi de trust şi de câte ori ne întâlnim pe holurile Digi mai discutăm despre o investiţie, despre curs sau despre bunul mers al economiei. Până când Ilie mi-a descoperit blogul şi a citit un material despre nişte coaste pe care le mâncasem la Restaurantul Suzana. Până aici a fost. La următoarea întâlnire ce discuţii de curs, burse sau bani, nu tată direct bucătărie. Şi atunci mi-a adresat invitaţia să merg să mănânc cele mai bune coaste din Bucureşti, spunea el.
Eu sunt un tip gurmand, îmi place să mănânc. Sunt genul care trăişte ca să mănânce… dar de aici şi până la cele mai bune coaste. Dar am zis, hai să o incerc şi pe asta până la urmă nu t
e invită Ilie Dumitrescu în fiecare zi la o porţie de coaste. După vreo 4 luni, cred, de la lansarea invitaţiei mi-am luat inima în dinţi şi am plecat spre Hanul cu Tei. Vă spun un secret. Ilie nu-l ştie. Eu m-am oprit pe drum să mănânc ceva. Nu mult ci suficient cât să nu-mi fie o foame uriaşă. Căci atunci când îmi este foame, orice rahat mi se pare caviar. Ori eu plecasem înarmat să demitizez cele mai bune coaste din Bucureşti iar asta nu o puteam face cu burta goală.
Odată ajuns la restaurant mi-a placut foarte mult atmosfera. Recunosc că deşi sunt bucureştean este pentru prima dată când am intrat în locul ăsta şi lucrul care mi-a plăcut cel mai mult a fost senzaţia de rupere de oraş. Este cam aceeaşi trăire pe care o ai atunci când intri la Hanul lui Manuc.
Bun mai puteţi? Eu mă tot joc cu rabdarea voastră legată de coaste. Nu de alta dar scriu de 10 minute şi nimic despre coaste. :-)
Vin în cele din urmă şi celebrele coaste. În primul rând sunt uriaşe. Chiar dacă eram cu stomacul gol nu ştiu dacă reuşeam să le dovedesc. O porţie ajunge lejer pentru două persoane. Le-am inspectat, analizat, pozat, mirosit, privit… un adevărat festin vizual 
prelungind momentul până la care să simt explozia aromelor pe cerul gurii, vorba reclamei. Primul contact cu ele a fost gen… uaaaauuuu. Când am pus cuţitul pe ele să le secţionez pur şi simplu s-au tăiat sub greutatea ustensilei. Nu a fost nevoie de nici cel mai mic efort. Cu toate astea erau rumene la suprafaţa si fine ca pulpa unui fruct prea bine copt la interior. În momentul în care am gustat-o, recunosc că a fost orgasm papilar instant.
Este genul ăla de coastă pe care nu vrei să o combini cu nimic. Aveam cartofi în farfurie dar refuzam să diluez acel gust plin, plăcut, senzaţional.
Bun, aştept comentarii de genul – bă coasta e coastă, ce naiba să aibă aşa special. Sincer nu ştiu să vă răspund. E secret. Dar pot să vă spun povestea din spatele reţetei care mi s-a părut cel puţin la fel de savuroasă precum preparatul în sine.
În urmă cu ceva ani, ani buni aş spune, pe când Ilie juca la Tottenham, a aterizat cu echipa în Indonezia fiind cazaţi la celebrul lanţ hotelier Four Seasons. Pe atunci evita carnea de porc din pricina unor probleme de sănătate din copilărie. Văzând în farfuria unui coechipier şi simţind aroma preparatului nu a rezistat. Ei, acolo a fost dragoste la prima vedere. Nu se putea altfel.
Coincidenţa face ca bucătarul de la Four Seasons să fie un mare fan al echipei Tottenham şi al lui Ilie în mod special. Aşa că a fost luat la interogatoriu legat de speciala reţetă. De aici au urmat o serie de bartere – Ilie i-a facut rost de tricouri cu semnatura întregii echipe, iar bucatarul şi-a rupt din suflet şi i-a dat reţeta la care eu încă mai salivez. Ce conţine ea? Dacă aş şti probabil că aş sta şi eu ca Ilie pe terasa propriului restaurant savurand din bucuria cu care clienţii se înfruptă din coastele mele.
Ce am reuşit să aflu? Coastele trec printr-un proces de fierbere în bere alături de vreo 7-8 ingrediente dintre care unul se găseşte într-un singur loc din Bucureşti. Evident că au fost zgârciţi în astfel de detalii, pe bună dreptate până la urmă. Însă acum că ştiţi povestea coastelor de la Hanul cu Tei, mergeţi şi savuraţi-le merită cu prisosinţă.
Oare abonamente se fac acolo? :-)
Mâncaţi cu grijă şi bucuraţi-va de gust
Am mancat si eu coaste la Hanul cu Tei, dar cand am gustat am dat inapoi farfuria. Avea un gust amar si mai ales cartofi pareau reincalziti. Probabil fiind patron a vorbit cu bucatarul sa iasa treaba bine. Daca vrei sa mananci coaste iti recomand Restaurant Dragului(Predeal) sau Four Roses (Brasov).