Am crescut cu „broasca dracului” si am inteles abia acum 3-4 ani de ce il apreciaza tata atat de mult. Stiam ca nu suna bine, dar nu-mi pasa prea tare. Nici nu ma afecta prea tare, cel putin asa credeam eu. Mi-amintesc momentul Constantinescu si cheia din afisul de pe geamul usii de la sufragerie. Au venit povestile despre o bataie incasata de tata pe motiv ca asculta Europa Libera. Mi-o imaginez pe bunica, femeie simpla, ce-l crestea singura, cautandu-l, neintelegand ce se intampla. Au trecut ani, am aflat ca e nasol, mai ales in epoca Nastase. Dar nu uram ceea ce, pe fond, spiritul PSD raspandeste. Era un rau si atat.
Acum vreo 3 ani, m-am dus la Timisoara intr-un decembrie, cu Loredana Popovici. Caine surd la vanatoare. Am primit o lista cu 20 de morti la Revolutie si adresele lor de atunci, din ’89. Minori. Ma gandeam ca ma duc sa caut acul si o sa ma intorc fara nimic. Era de pe o zi pe alta si imi amintesc ca n-am dormit o noapte si o zi cautand adrese de acum si numere de telefon. Nu gasisem mai mult de 10 piste si alea vagi. Si au inceput povestile…
2 ani si jumatate-3, o fetita. Ce spui? Credeam ca e greseala. Ba, deloc. Fara informatii, parintii au plecat pe Calea Girocului, spre bunici. S-a impiedicat si tatal a vrut sa o ridice. Era moarta. Au impuscat-o.
10-12 ani. Ajunsa la spital impuscata in picior. Pe certificatul de deces era o plaga in ceafa. A fost printre mortii adusi la Bucuresti, arsa si cu cenusa aruncata in gura de scurgere de la Popesti Leordeni.
Nu-mi aduc aminte varsta, dar pe treptele Catedralei, un tanar a scos de la piept steagul cu stema decupata si l-a ridicat deasupra capului. A fost impuscat. In cap. A murit in biserica, iar trupul i-a fost gasit la o groapa comuna, alaturi de alte 30 de trupuri. Parintii au facut rost pana si de motorina pe care a folosit-o utilajul care i-a dezgropat, la o luna de la moarte.
Student, 21 de ani. El nu era minor, dar ne-am „intalnit” cumva… Impuscat in casa, in timp ce facea cafea. Tatal a miscat perdeaua pentru o sticla de tuica si marii aparatori ai patriei au crezut ca sunt teroristii care o sa traga. Asa ca au tras ei. L-au ucis pe loc, ai lui l-au carat cu patura pe scari, iar o vecina a spalat sangele. Doar mama mai traieste. Ma rog, traieste… Am aflat povestea de la vecinul lor, fost detinut politic. Un om care a facut cu randul in piata, cand el, cand sotia, ca sa tina loc.
Oricat as scrie, durerea celor ramasi in urma nu o pot reda si nici macar ce simt eu cand imi amintesc ochii, tremuratul si durerea lor pentru ca le-au murit copiii degeaba, nu pot. O furie oarba si un chin cumplit ca mare lucru n-am facut. Noi, toti.
Una dintre Mineriade. Pe ei nu i-am filmat eu. Mi-a povestit colegul. Un student, catre casa. O mama de 22 de ani, cu un copil mic, catre casa. Parintii lui… niste oameni morti in viata, incremeniti intr-un apartament plin cu pozele lui.
Nu stiu cum va mai rabda Dumnezeu, pe voi, astia de le-ati confiscat mortile pentru putere! La fel de odiosi ca voi sunt puii pe care i-ati crescut si cu care avem a ne lupta acum. La fel de mincinosi, hoti, criminali de inimi si de minti, parveniti, niste odiosi cu chip, pe care ii vezi dupa privirea goala si incrancenarea vorbelor. Pentru voi si puii vostri, se umplu pietele, in timp ce voi va zvarcoliti in tipete de jignire ca dracii udati de tamaie.
Nu e nicio incrancenare politica, este expresia mizeriei umane in fata curajului de a mai termina putin din treaba inceputa cu atatia morti si continuata tot cu morti. In spitale, pe drumuri proaste, in case, in saracie si mizerie. 64, Colectiv.
Sa nu va mire ca nu se va termina asa de repede cum credeati voi, adunatura de femei cu moravuri usoare, tinere cocotate ca niste toape pe banii murdari ai tatucului, bosorogi libidinosi ce nici sila nu ti-o provoaca, barbati schimonositi de ura si minciuna intr-un mod in care numai viata, ca sa se razbune, o poate face. Pe voi nu vreau sa va mai vad si daca eu am avut sansa sa fiu libera, datorita celor de mai sus, le sunt datoare lor si celor ce vor fi dupa mine. Tocmai de aceea, #rezist.
1989 – nu avem voie să-i uităm. Pentru cine, pentru ce… au murit?
