Lifestyle

Povestea unui tatuaj

Cosmina Costea

Când mi-am facut primul tatuaj, aveam vreo 23 de ani. Mă îndrăgostisem teribil de un biker plin de tatuaje, iar eu eram un fel de Zână amorezată. M-a fascinat fiecare tatuaj pe care îl avea, pentru că fiecare avea o poveste. Omu’ a avut răbdare să-mi povesteasca istoria lor și nu doar că m-a captivat ci m-a și fascinat. Am realizat că tatuajele nu sunt doar o formă de artă, tatuajele spun povești, ascund cicatricile de pe corp, dar și pe cele din suflet, tatuajele te ajută să te descoperi, să te exprimi în cel mai mișto mod, te fac să prinzi curaj.

Am ales să-mi fac un fluturaș pe omoplatul stâng, v-am zis doar, eram o Zână amorezată. Chiar dacă el m-a inspirat atunci, mesajul a fost despre mine.

Momentul a fost pe cât de important pentru mine, pe atât de amuzant. Ajung in salonul respectiv, ma aștepta un roaker true, cu părul pâna la fund și îmbrăcat tot în piele. Eu eram ca o floricică, el destul de  beasty. Când i-am zis ce voiam să-mi fac, dragul de el și-a dat ochii peste cap, atunci nu prea l-am înteles, dar mai târziu l-am înteles perfect. Știu că m-a durut destul de tare și mai știu că am cârâit toată ședința. Iar el cred că mai avea puțin și mă scotea afară. Am rezistat totuși amândoi cu stoicism. Tatuajul ăsta, fiind primul, m-a făcut să fiu mai sigură pe mine, mai specială și unică in felul meu. M-a ajutat in procesul meu greoi de vindecare, a fost un fel de suport moral, m-a facut să văd viața și cu părtile ei bune, nu doar ca pe o sentință. M-a făcut să mă simt mai puțin defectă si m-a ajutat enorm de mult pe toată perioada de cădere emoțională.

Atunci lucram în domeniul medical, iar toți coelgii mă știau de fată liniștită, au fost cumva șocați, însă eu eram atât de mândră de curajul meu. Ba mai mult, l-am inspirat pe unul din medicii cu care lucram, la scurt tatuându-se și el. I-am fost exemplu un exemplu de putere și curaj și asta nu o spun eu, a spus-o el.

A fost mai greu cu părinții mei, care fiind prea îndoctrinați, blamau o astfel forma de artă. Și cumva, mi-era teamă ca proprii mei părinți sa nu mă stigamtizeze. Dar am reușit să mă arăt așa cum eram, ei acceptând cu greu că fetița lor plăpândă devenise o tatuată. Le-am promis atunci că va fi singurul, dar ce să vezi, am ajuns să am vreo 3 și mai urmează vreo 2 și cine stie căte după. Niciunul nu a fost programat, fiecare a venit atunci când am simțit că am nevoie de el.

Tatuajele nu fac rău și nici nu te fac mai puțin om. Așa că îi incurajez pe cei care încă se tem să facă pasul ăsta, cu condiția să aiba peste 18 ani.

Adaugați un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.