Business

Cenușăreasa… din economie

Stelian Muscalu

Mai ții minte povestea Cenușăresei? O fată frumoasă și harnică este oprimată de mama și surorile ei vitrege. Într-o zi se dă sfoară-n țară că prințul dorește să-și aleagă mireasă așa că toate fetele frumoase sunt invitate la palat. Bineînțeles, mama cea rea o ține pe Cenușăreasa ascunsă și și-ar dori ca prințul să o aleagă de soție pe una din cele 2 fete ale sale. Dar cum se întâmplă în povești, binele învinge întotdeauna. Și tot în povești binele este însoțit întotdeauna de un pic de magie. Cenușăreasa este ajutată de către zâna cea bună să se transforme într-o prințesă elegantă și să ajungă la bal, prințul bineînțeles că se îndrăgostește de ea… Dar nici măcar în povești lucrurile nu sunt așa de simple, nu? Vraja ține doar până la miezul nopții, Cenușăreasa trebuie să fugă de la bal, în grabă își pierde un pantof… Prințul găsește pantoful și cu ajutorul pantofului găsește și fata… Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, dacă nu or mai fi trăind și astăzi.

Construcția rafinăriei Petromidia a început în 1975. Pentru perioada aceea era o rafinărie modernă, România având o expertiză foarte bună în domeniul petrolier. De-a lungul timpului s-au mai adăugat noi secții, iar amplasamentul strategic – pe malul Mării Negre, foarte aproape de portul Constanța i-ar fi conferit un avantaj competitiv foarte bun. Intenția a fost ca rafinăria să fie alimentată îndeosebi cu petrol venit din zona golfului Persic. Doar că a venit revoluția, relațiile economice externe valabile pe vremea comunismului n-au mai fost valabile și în perioada de tranziție, iar Petromidia s-a transformat din mândrie națională într-o Cenușăreasa.

Istoria post-decembristă a petrolului a început printr-o separare: toate entitățile din domeniu au devenit societăți comerciale – 12 rafinării, o regie de explorare și exploatare a țițeiului, rețelele de distribuție PECO, plus o sumă de alte companii de servicii, totul coordonat birocratic de către ”centrala” Rafirom.

Nu cred că greșesc prea mult dacă spun că guvernele României de după revoluție au fost un fel de mamă vitregă pentru economie, mai ales pentru companiile din perioada comunistă. S-au făcut greșeli mari de tot de strategie, s-au făcut greșeli foarte mari de management, în multe cazuri s-a și furat ca în codru, ba s-a furat și codrul cu totul. Multe din fabricile și combinatele construite în perioada comunistă n-ar fi rezistat oricum în economia concurențială, în principal pentru că tehnologiile erau învechite și pentru că odată cu căderea Cortinei de Fier au dispărut și piețele tradiționale pe care aceste companii se bazau. Dar nu toate. Și printre ele și Petromidia. După revoluție a devenit una din ”găurile negre” ale economiei românești. Găurile negre n-ar trebui să existe în nicio economie. E împotriva logicii. Trebuie făcut ceva. Dacă o companie nu poate să genereze profit atunci ar trebui închisă sau vândută altora care pot să o pună pe picioare (au expertiza necesară, capitalul necesar, tehnologiile necesare, furnizorii și piețele de desfacere suficient de bune). Dar în România anilor 90 predomina sloganul ”nu ne vindem țara” așa că mult timp nimeni nu s-a ocupat de ”găurile negre”. Se spune că timpul le rezolvă pe toate. Da, în timp situația acestor ”găuri negre” s-a rezolvat – adică s-a tras de timp până nu s-a mai putut face nimic și falimentul a devenit inevitabil.

Petromidia a refuzat să moară, dar nici bine nu i-a mers. Nu reușea să scape de probleme și de statutul de gaură neagră a economiei românești. Dar, după 2 tentative eșuate de privatizare (1993 și 1997), a apărut în sfârșit în anul 2000 zâna cea bună care a transformat Petromidia din Cenușăreasa în Regina Balului. Zâna cea bună se numește Rompetrol, la aceea dată deținută de un off-shore din Olanda controlat de către Dinu Patriciu. Zâna asta n-a fost chiar fără de pată, au fost câteva scandaluri care i-au umbrit imaginea, unele plecând de la o bază reală, altele mai mult închipuite. Dar deh, așa e în afaceri – câteodată mai intri și în zone cu turbulențe. Toate companiile mari au avut partea lor de scandaluri, dar asta nu înseamnă că în continuare nu sunt companii mari și că nu fac business-uri corecte. În orice caz, Rompetrol a fost pentru Petromidia zâna cea bună care a reușit s-o pună pe picioare și s-o transforme din temelii.

Să fii petrolist acum nu mai înseamnă să te plimbi prin rafinărie negru pe față de la țiței și cu o grămadă de scule după tine. Chiar dacă parcarea imensă din fața rafinăriei este plină-ochi, semn că se lucrează cu motoarele turate, prin rafinărie e cam pustiu și rar vezi câte un muncitor care apare și dispare rapid în păienjenișul de conducte” – povestea Alexandru Nicolcioiu, fostul șef al rafinăriei, în prezent consilier al directorului general al grupului KazMunaiGaz International. Și asta se întâmplă pentru că instalațiile au fost modernizate – nu mai apar scurgeri și defecțiuni la tot pasul, iar totul este controlat dintr-o cameră de comandă, din fața calculatorului. „Acum în rafinărie nu se lucrează cu barosul, ci cu informația”, confirmă și Liviu Grigore, directorul general adjunct.

Totul se regăsește și în cifrele economice seci, dar care reflectă transformările suferite de către Petromidia în ultimii 15 ani. De la pierderi la profit, o cifră de afaceri de aproximativ 2 miliarde euro, de la produse non-euro la Euro5, iar în momentul de față prin Petromidia se rafinează peste 40% din cantitatea totală de țiței din România (extras la noi sau importat).

Și dacă Petromidia s-a transformat din Cenușăreasa în Regina Balului au apărut și pețitorii în 2007. Pantoful care s-a potrivit perfect pe nevoile Petromidiei se numește KazMunayGas (KMG), iar prințul CEFC China Energy din 2015. Petromidia are capacitatea de rafinare (peste 5 milioane tone pe an), are tehnologii moderne, are o poziție strategică pe malul Mării Negre, are propriul terminal pentru aprovizionarea cu petrol, pe lângă cel din portul Constanța, are acces la rețeaua de conducte de țiței din România (și implicit interconectările cu țările vecine), are propriul triaj de cale ferată și alte facilități logistice. KMG are resursele de petrol din Kazahstan, iar CEFC are bani mulți. Ursitoarele prevestesc o poveste de succes.

Cine este KMG? KazMunaiGas este compania petrolieră de stat din Kazahstan, iar Kazahstan este cel mai mare producător de țiței din Asia centrală, deținând și importante resurse de uraniu, gaze naturale, cărbune, cupru, zinc, mangan, fier, aur. Kazahstan și-a declarat independența față de defuncta URSS în 1991, fiind ultima dintre fostele republici sovietice care a făcut acest pas, din 2011 formând o uniune vamală cu Rusia și Belarus. Din multe puncte de vedere seamănă cu Arabia Saudită – se bazează pe resursele de petrol, democrația e îm continuă dezvoltare, țara fiind condusă de către un singur om – președintele Nursultan Nazarbayev, dar economia se dezvoltă, spre deosebire de alte țări care au resurse și și-au bătut joc de propria soartă (vezi de exemplu Venezuela). KazMunaiGas a devenit proprietarul Rompetrol (redenumită KMG International), achiziționând toate acțiunile companiei între anii 2007-2009. Incluzând și stațiile Rompetrol, KMG deține peste puncte de distribuţie carburanţi în Franța, Spania, Georgia, Bulgaria și România.

Cine este CEFC? Una din cele mai mari companii private din China, în momentul de față aflându-se pe locul 7 și în același timp una din cele mai mari companii din lume, în momentul de față aflându-se pe locul 222 în topul Fortune Global 500. Are cifre impresionante – venituri de 44 miliarde dolari (cam 1/5 din tot PIBul României), active de 22 miliarde dolari, aproximativ 30.000 de angajați și un profit de 740 milioane dolari (în creștere cu 20%). Domeniul principal de activitate este în industria petrolieră (60%) și servicii financiare (25%) – CEFC intenționând să-și creeze și propria bancă.

Cea mai răsunătoare achiziție a CEFC de până acum este cumpărarea contra unei sume de 9,1 miliarde dolari a 14% din acțiunilor Rosneft – compania petrolieră a Rusiei, cu care a încheiat și un parteneriat strategic de cooperare. Asigurându-și accesul la petrolul rusesc și cel din Kazahstan CEFC devine astfel unul din cei mai importanți jucători pe piața mondială a țițeiului.

CEFC are planuri mari de dezvoltare în Europa Centrală și de Est. În Cehia spre exemplu a făcut investiții importante, dar diversificate – de la proprietăți imobiliare până la o fabrică de bere și o echipă de fotbal (Slavia Praga). Cine știe? Poate investește și în fotbalul din România pentru că suntem la pământ la capitolul acesta. Mai serios, prin KMGI (fost Rompetrol) și prin alte investiții plănuite în locații aflate pe harta One Belt, One Road, CEFC intenționează să-și întărească poziția în Europa și zona Mării Mediterane.

Însă acest lucru se poate face doar într-un climat economic stabil, în care mediului privat i se recunosc meritele care presupun aducerea valorii adăugate în economie.

Adaugați un comentariu